PERFECT DAYS

Zen și formă fără fond

Trebuie să spun din capul locului că filmul lui Wim Wenders a câștigat enorm prin marketing. Când l-am văzut în cinema am stat la o coadă teribil de lungă, afară, în ploaie, asta după ce prima încercare s-a soldat cu eșec pe motiv că biletele erau sold-out. Fără să vreau, îmi vine să compar anvergura marketingului de la Perfect Days cu cea a lui Scorsese la Killers of the Flower Moon, singura diferență dintre cele două este că filmul lui Scorsese s-a ridicat la nivelul așteptărilor.

Wim Wenders nu e un mare autor de filme și îmi asum ceea ce spun. Dincolo de câteva titluri – Paris, Texas și Lisbon Story – nu i-a reușit mare lucru. Wenders este un regizor cuminte, care nu provoacă spectatorul și nu-i dă prea multe teme de gândire când părăsește sala de cinema.  Cam aceeași experiență am avut-o cu Perfect Days, poate chiar mai accentuat de atât. Explicația care mi-a venit în minte a fost că filmul a avut un parcurs asemănător cu Lisbon Story (habar n-am dacă e adevărat sau nu), care a pornit ca o invitație adresată lui Wim Wenders de a face un documentar de promovare pentru Lisabona; documentar care în final a luat forma unei bijuterii de film de ficțiune. Nu doar că a reușit să facă un portret al capitalei portugheze, dar a descris-o la nivel sonor într-o formă fără cusur și ce alegere buna a făcut! Orașele mediteraneene au această particularitate indiferent de țară: rumoarea și zgomotele organice care sunt liniștitoare pentru ureche, iar Wim Wenders a înțeles acest lucru și l-a asumat total în film. Lisabona – un oraș al sunetului și al muzicii fado, iar aici nu poate fi trecută cu vederea formația Madredeus, care apare în film și semnează coloana muzicală. Dincolo de dimensiunea sonoră a filmului, Lisbon Story este și o odă închinată cinemaului, al cărei mesaj trece testul timpului și astăzi este mai valabil ca oricând: dacă vrei să faci cinema nu întoarce spatele lumii!

Revenind la Perfect Days, filmul încearcă aproximativ același lucru ca în Lisbon Story, doar că de data asta într-o manieră ratată. Hirayama (Koji Yakusho) este un fel de ascet zen care curăță toaletele publice din Tokyo – asta este slujba lui. Tot Hirayama este un om intens culturalizat care citește mult și ascultă muzică bună și diversă de la rock, punk și blues american la muzică  japoneză. Hirayama este tradiționalist, dar și cool; este ascet, dar și om de lume. Trăiește minimalist într-o rutină perpetuă, pătrunde sensuri înalte pe care alții le iau de-a gata fără să-și pună întrebări și tace mult. De ce este Hirayama așa? Nu se știe, autorul nu ne spune, în schimb apasă pedala de zen și ne dă de înțeles că pentru personaj munca asta abjectă ar fi o formă de meditație. Tot filmul nu e altceva decât o înșiruire de secvențe care se repetă fiindcă trebuie să ne intre bine în cap treaba cu rutina. Unde este conflictul? De ce mă uit la Hirayama care curăță toalete publice în Tokyo și seara înainte de culcare citește William Faulkner? Ce relevanță are că e în Tokyo când putea la fel de bine să fie oriunde altundeva?

Wenders nu ne dă voie să pătrundem în miezul protagonistului, ne ține departe de resorturile psihologice și de background-ul personajului, iar atunci când în sfârșit se întrevede ceva prin apariția nepoatei lui, Niko (Arisa Nakano), o smulge de la noi fără explicații într-un mod cât se poate de penibil, nu înainte de a ne strecura un posibil conflict familial. Sora lui, mama lui Niko, face parte din cealaltă categorie, la polul opus față de principiile adoptate de Hirayama: are o apetență pentru lux și e limpede că duce o viață bună. Tot prin intermediul ei aflăm că Hirayama și tatăl lui nu au o relație apropiată, ba chiar din contră. După toate aparențele, Hirayama este cel care a rupt legătura cu familia și a ales să trăiască simplu, la limita subzistenței, practicând o meserie rușinoasă. De ce? Din nou nu se știe pentru că sora care a adus cu sine această „încărcatură” în film dispare tot așa cum a apărut.

În Perfect Days nu se leagă nimic cu nimic, totul este ori aleatoriu, ori redundant și asta face ca filmul să scârțâie rău de tot. Wim Wenders vrea să ne arate că protagonistul, deși duce viața pe care o duce, este fericit, spre deosebire de sora lui care nu pare să aibă dificultăți materiale, dar ratează experiența metafizică. Așa să fie? Greu de spus atâta vreme cât totul se rezolvă la nivel schematic într-o secvență în care introducerea unui personaj care poartă cu sine o posibilă intrigă este un subiect pasager pe care autorul nu simte nevoia să-l dezvolte. Ne-a aruncat în față povestea asta fără cap și coadă ca să înțelegem că ascetul zen e fericit (pentru că zâmbește, citește, curăță toalete cu precizia japoneza și are grijă de plante), iar soră-sa nu. În schimb fiica ei pare că înțelege mai multe decât mama și e pe cale să devină discipolul unchiului ei, dacă mama nu ar fi intervenit la timp să curme această monstruozitate.

Hirayama nu este din lumea aceasta, el este deasupra lumii și e atât de interiorizat încât n-avem idee ce-i cu el. Poate că în alt context treaba asta ar funcționa cumva, însă pentru un film e nevoie de mult mai mult, altfel totul riscă să devină o caricatură penibilă, ceea ce și este. Sincer, chiar nu înțeleg cum a fost posibil ca o prestație actoricească atât de slabă să fie premiată la festivalul de la Cannes și ar merita spus că nu prestația în sine e problema, ci personajul și viziunea regizorului. În rest, partea bună din Perfect Days e muzica, dar din păcate nici ea nu e integrată în film așa cum e cazul în Lisbon Story. Se simte aici că nu face corp comun cu povestea, e doar un alt element adăugat în mod aleatoriu pentru că dă bine. Asta mă duce cu gândul la Paterson-ul lui Jim Jarmusch și într-un fel trebuie să fim de acord că poveștile seamănă… cam prea mult. Și în Paterson îl avem pe Adam Driver ca poet „deghizat” în persoana unui șofer de autobuz prin intermediul căruia autorul ne descoperă orașul Paterson din New Jersey. Totuși, ce diferență între cele două filme! Cât de complex este filmul lui Jarmusch, cât de delicat și de bine ancorat în universul protagonistului! Aici, autorul nu ne ține la distanță față de personaj, ci ne ia cu el în lumea lui, în intimitatea lui ca să înțelegem de ce e important ceea ce vedem. Și da, muzica în operele lui Jarmusch este foarte bine integrată și vine în completarea poveștii, spre deosebire de Perfect Days unde este pur și simplu aruncată în film.

În concluzie, filmul lui Wim Wenders a produs ecouri pe care multă vreme nu mi le-am putut explica. Acum, însă, înțeleg motivul pentru că target-ul este cât se poate de clar. Filmul se adresează publicului superficial, corporatistului-şablon aflat în căutarea unei pastile zen pentru care lumea are sens exact ca forma fără fond.