CERRAR LOS OJOS

Filmul ca receptacul al memoriei

Într-o perioadă, cu ceva ani în urmă, Victor Erice era regizorul meu favorit. Desigur că de atunci preferinţele s-au mai schimbat, gusturile s-au mai rafinat, însă regizorul spaniol are în continuare un loc aparte în lista preferinţelor mele.

Filmele lui Victor Erice sunt ca un fenomen rar care apare o dată la zece, poate chiar douăzeci de ani şi toate tratează tema timpului în legătură cu arta şi cinemaul. Erice este un fel de eremit care din când în când mai scoate capul în lume pentru a spune ceva şi de fiecare dată o face cu aceeaşi delicateţe şi dragoste pentru cinema pe care le-am văzut de la El espiritu de la colmena (1973) până la cel mai recent şi probabil şi ultimul film, Cerrar los ojos (2023). Aşadar se trasează un arc de exact jumătate de veac peste timp de la primul lung-metraj, în care actriţa Ana Torrent era doar un copil, până la posibil ultimul lung-metraj unde aceeaşi Ana Torrent, tot în rolul unei fiice, este o femeie matură în toată firea. Relaţia părinţi-copii (mai exact tată-fiică), timpul, cinemaul şi arta (pictura în cazul documentarului El sol del membrillo) sunt teme recurente care l-au preocupat pe Victor Erice de la început până în prezent. Este şi un paradox aici, fiindcă viziunea autorului subordonată noţiunii timpului, care este sinonim cu schimbarea, produce în cazul de faţă o constanţă stilistică şi conceptuală, lucru care îi oferă lui Erice o aură aparte. Fiecare film al lui este o poezie şi o odă închinată cinemaului, de aceea este greu să vorbeşti în mod particular despre un film de-al lui fără să te raportezi la întreaga operă, maniera autorului fiind de aşa natură încât filmele sale sunt înlănţuite ca expresiile într-o frază.

Dacă în El Espiritu[…]aveam cinemaul ca fantezie care capătă forme reale în mintea unui copil şi totodată ca antidot împotriva fricii, în Cerrar los ojos (tr. Închide ochii) avem cinemaul ca receptacul al memoriei sau ca leac împotriva pierderii memoriei. Câtă poezie! În ambele cazuri un film este factorul declanşator al intrigii din film: Frankestein (r. James Whale, 1931) în El espiritu[…]şi La mirada del adios în Cerrar[…]. În cel din urmă, Miguel Garay (Manolo Solo) este un regizor în căutarea actorului Julio Arenas (Jose Coronado), care dispare în timpul filmărilor de la La mirada del adios (în traducere ar veni Privirea de rămas-bun, iar asta este încă un indiciu în cheia interpretării filmului).

Douăzeci de ani mai târziu, Miguel Garay este invitat la o emisiune să dezbată dispariţia actorului şi prietenului său despre care se presupune că ar fi murit, lăsând în urmă un film neterminat şi pe fiica sa Ana (Ana Torrent) neîmpăcată. În urma difuzării emisiunii la TV, primeşte un pont de la cineva care îi spune că Julio Arenas e în viaţă şi se află la un azil. Misiunea de a-l găsi pe actorul şi prietenul său nu este atât de complicată pe cât aceea de a-l recunoaşte şi de a se încredinţa că enigmaticul Gardel, grădinarul azilului, este cel pe care îl caută. De vreme ce îi este imposibil să obţină un feedback din partea lui Gardel, care suferă de pierderea memoriei, Miguel trebuie să găseasca singur o cale pentru rezolvarea misterului. Cheia răspunsului stă în filmul neîncheiat pe care regizorul îl foloseşte ca mijloc de a-i reîntoarce memoria actorului dispărut. Proiecţia filmului este un moment tratat ca un ritual solemn la care iau parte toţi cei apropiaţi, fiindcă vindecarea necesită co-participare şi împreună-lucrare. La fel ca în cazul realizării unui film unde este nevoie de o echipă care îşi adună eforturile pentru ca filmul să ia naştere, aşa şi aici miracolul se întâmplă doar în cadrul unui grup care se întâlneşte pentru acelaşi scop.

La mirada del adios este începutul şi finalul filmului. Ceea ce nu a putut fi încheiat din cauza dispariţiei actorului principal îşi găseşte rezolvarea în actul final, iar ceea ce transpare de aici este că nu filmul în sine contează cel mai mult, ci schimbarea pe care o poate produce în oameni prin întâlnirea cu sinele. Nu ştim dacă Julio Arenas s-a recunoscut în final, delicateţea lui Victor Erice nu striveşte aura momentului, însă dacă ne-am lăsat purtaţi cu adevărat în această călătorie putem deduce singuri răspunsul. Filmul din ramă – ca să folosesc această sintagmă – este bijuteria care înglobează toate însuşirile unui film marca Victor Erice: înclinaţia înspre trecut (povestea are loc în anul 1947), estetica imaginilor, spaţiul enigmatic şi aproape sacru al căminului, dualitatea trecut-prezent, relaţia tată-fiică şi, nu în ultimul rând, introducerea unor file de tradiţie istorică prin prezenţa personajului sefard şi a perioadei tumultoase care a urmat războiului civil şi a domniei lui Franco. Aşa cum în La mirada del adios personajul interpretat de Julio Arenas este însărcinat să-i găsească fiica domnului Levy, în Cerrar[…] acest rol este preluat de regizorul care porneşte în căutarea actorului. Povestea filmului din ramă se răsfrânge în prezentul din film, iar cel care caută devine cel căutat. În La mirada[…] indiciul era fotografia fiicei cu care Franch (personajul lui Julio Arenas) porneşte la drum, în vreme ce în povestea mare a filmului dezlegarea puzzle-ului se face prin scotocirea arhivelor. Aici, Erice ne introduce în lumea din spatele culiselor turnării unui film, sau mai precis din ceea ce s-a mai păstrat – rolele de peliculă, scenariul, carneţelul cu note, costumele, înregistrările de la casting – toate acestea însumând memoria filmului neterminat.

 Detaliile pe care se insistă în Cerrar los ojos, de la titlu şi până la reluarea temelor recurente, fac ca filmul să fie privit ca un testament al autorului spaniol, care îşi ia rămas-bun sub această formă înainte de a închide ochii definitiv. Este un exerciţiu meta-cinematic, o declaraţie de dragoste care poartă cu sine ecourile trecutului şi care vorbeşte în termeni nostalgici despre viaţă. Filmul se compune din mici momente, din gesturi mărunte şi priviri pline de semnificaţie care „nu strivesc corola de minuni a lumii”- ca să-l citez pe Lucian Blaga – ci adâncesc misterul. Două astfel de momente care îmi vin în minte sunt întâmplător „secvenţe muzicale”. În prima, Lola (Soledad Villamil) cântă la pian şi din voce o bucată muzicală tristă care aduce a fado, iar în cealaltă secvenţă Miguel Garay interpretează la chitară şi voce melodia My Riffle, My Poney and Me din filmul western Rio Bravo (r. Howard Hawks, 1959). Dacă prima bucată muzicală vorbeşte despre dragoste şi moarte, cea de-a doua aduce în mod clar un omagiu cinemaului clasic.

Am impresia că Victor Erice a regizat mereu filmele sale cu gândul la moarte, sau în orice caz purtat de această idee. Dacă e să analizăm puţin lucrurile, vom constata că ceea ce rămâne după moarte este memoria, iar cinemaul este, poate, cel mai în măsură să ilustreze acest concept. Toată opera lui poartă aura melancolică a unei lumi care nu mai este sau e pe cale să piară, poate şi de aceea autorul spaniol a rămas atât de fidel metodelor cinemaului clasic. Erice este un anticar pentru care timpul şi conservarea amintirilor sunt cele mai preţioase lucruri pe care filmul poate să le ofere, dar şi un artizan care îşi ia timpul necesar în realizarea obiectului artistic fără să se grăbească. Alăturarea celor două trăsături produc discrepanţele temporale în frecvenţa cu care a realizat filmele, în cazul de faţă depăşind un interval de douăzeci de ani de la ultimul film. Cu siguranţă El sol del membrillo rămâne lucrarea de căpătâi, dar Cerrar los ojos este reflecţia lui Victor Erice asupra unei vieţi închinate cinemaului pe care ne-o dedică nouă, spectatorilor.