Mult zgomot pentru nimic
Am auzit atât de multe lucruri laudative la adresa acestui film (laureat cu Oscar pentru cel mai bun film străin), am citit atât de multe cronici care îl ridicau în slăvi, încât după ce am văzut filmul din care singurul lucru demn de apreciat este scenografia, am ezitat multă vreme dacă să scriu sau nu despre el. The Zone of Interest este un film slab, încât, din punctul meu de vedere, nu merită nici jumătate din atenția care i s-a acordat. Dar să le luăm pe rând.
Rudolf Höss (Christian Friedel, care face un rol mult mai bun în serialul german Babylon Berlin), comandantul lagărului de la Auschwitz, duce o viață bună alături de soția sa Hedwig (Sandra Hüller care nu se remarcă prin nimic în acest rol) și cei cinci copii ai săi în casa lor de vis, care se află gard în gard cu barăcile lagărului. Până aici totul sună bine, ba aș zice chiar că trezește interesul schimbând perspectiva din care este abordat subiectul. Așadar nu mai avem în față aceeași poveste despre Auschwitz și Holocaust spusă din punctul de vedere al victimelor, ci o schimbare de paradigmă în care Jonathan Glazer ni-i propune ca protagoniști pe antagoniști. Da, doar că din păcate, totul se desumflă aici și promisiunea de la început se pierde într-o banalitate fără conținut și formă. De ce? Pentru că lipsește conflictul, lipsesc personajele, de fapt nu personajele în sine, fiindcă ele există, însă lipsește seva din ele, acel ceva care le dă viață și le face să freamete. Bun, dar conflictul este o sferă uriașă, o pagină neagră a istoriei, oricine a auzit și știe despre lagărele de concentrare ale naziștilor, despre crimele și ororile comise acolo etc. Așa este, dar într-un film asta nu este suficient și aici a dat chix Jonathan Glazer. Din dorința de a nu intra pe același filon cu ce s-a mai făcut deja referitor la subiect, autorul a virat-o într-o cu totul altă direcție, doar că a pierdut controlul și a intrat în stâlp.
Filmul descrie banalitatea unor burghezi care duc o viață liniștită în plin război și se bucură de casa și de grădina superbă în care locuiesc. Nici urmă de lagăr, nici urmă de suferință, doar din când în când mai răsare în vreo discuție o aluzie la evrei ca cea în care cei doi soți, stând în pat înainte de culcare, încep să grohăie ca niște porci făcând trimitere, probabil, la faptul că evreii nu consumă carne de porc, sau secvența în care Hedwig probează o haină de blană aparținând unei evreice anonime ajunse în lagăr și împarte slujnicelor alte bunuri de care victimele au fost deposedate. Atrocitatea Auschwitz-ului nu ne este arătată, ci doar sugerată prin sunet (urlete) sau vizual în plan secund prin fumul care se ridică din barăcile crematoriului. Nu spun că asta ar fi ceva rău, însă lipsește butonul declanșator, lipsește miza. Personajele sunt sterpe, fără background personal, sunt pur și simplu aruncate în poveste rămânând ca spectatorul să completeze singur golurile, ceea ce nu e imposibil, dar e incorect. Ce vreau să spun prin asta este că autorul se achită de sarcina dezvoltării unor personaje coerente și cu structură, plonjând în confortul istoric, ceea ce nu ar fi neapărat rău dacă acesta ar fi doar punctul de plecare în logica firului narativ, dar nu e cazul aici. Jonathan Glazer bricolează niște secvențe de umplutură pe osatura fragilă a unui film care nu duce nicăieri. Dincolo de faptul că la un moment dat, în film, Rudolf Höss este anunțat că va fi transferat de la Auschwitz și se creează un conflict cu soția sa, care în ruptul capului nu dorește să părăsească oaza de fericire pe care și-a creat-o dincolo de zidurile lagărului, povestea este stearpă. Regizorul nu duce mai departe, decât la nivel superficial, această mini-dramă, care în fond, nu-i destabilizează pe niciunul din ei. Cineva va spune că așa arată nazistul pur: un om pe care nu îl clintește nimic din drumul său spre distrugere. Poate, dar ca să faci un film despre asta nu e suficient, trebuie să pui ceva mai mult pe masă. De ce mă uit eu la acești oameni? Doar fiindcă trăiesc cum trăiesc? Dar de ce trăiesc așa, cum au ajuns să trăiască așa, cine sunt ei dincolo de poziția politică și ideologia nazistă pe care o execută fără reproș? Care sunt mecanismele prin care un om ajunge să se comporte în felul ăsta? Este Rudolf Höss un psihopat? Este Hedwig scorpia din umbră care îi hrănește soțului pofta torționară? În ce fel se răsfrâng acestea asupra copiilor? Iată întrebările la care aș fi așteptat măcar o dezvoltare, dacă nu un răspuns.
Trebuie să amintesc și de faptul că pe parcursul filmului apar mici narațiuni conexe, pentru că nu se pot numi conflicte, care sunt rezolvate într-o manieră simplistă. Fie că vorbim de micile escapade nocturne ale unei fete pentru a lăsa mere victimelor din lagăr scoase la muncă în afara zidurilor sau preumblările somnambule ale uneia din fiicele cuplului Höss, toate sunt însoție de niște tertipuri ieftine și expirate. În primul caz avem de-a face cu imagini filmate cu o cameră termică, ceea ce determină ca, vizual, imaginea să capete acest aspect (foto), care e în contrast cu restul filmului. Subînțelesul, dincolo de limitările auto-impuse de a nu folosi alte surse de lumină decât cele naturale (cel puţin aşa se laudă Glazer), este că fata misterioasă pare singura capabilă de a oferi căldură umană în sensul metaforic – un clișeu de cineamator. Somnambulismul fiicei Höss este un alt lucru arbitrar ca multe altele din film, care nu se leagă de nimic specific.
Am citit într-un interviu cu Jonathan Glazer că la filmare s-au folosit 10 camere controlate de la distanță, ceea ce i-a permis ca la montaj să opereze niște tăieturi în continuitate, care, în mod normal, ar fi necesitat filmarea mai multor secvenţe din unghiuri diferite. Efectul creat este unul de videoclip (aici se simte proveniența autorului ca regizor de videoclipuri) cu atât mai mult cu cât dincolo de faptul că rezultatul obținut din tăieturi are doar un rol descriptiv al casei (urmărește drumul parcurs de o slujnică prin încăperile casei, reușind să păstreze alte acțiuni paralele, care au loc simultan, în continuitate), nu aduce nimic în plus. De fapt, această găselniță e în acord cu întregul film: ne poartă prin tot felul de efecte (sonore sau vizuale) care sunt doar praf în ochi.
Cireașa de pe tort este, însă, finalul. O privire aruncată „cu subînțeles” a lui Rudolf Höss, lovit pe neașteptate, în timp ce coboară scările, de o senzație de vomă (la gândul că mai primește „marfă nouă” din Ungaria pentru camera de gazare?) ne aruncă în prezent la muzeul de la Auschwitz-Birkenau, unde niște angajate curăță furnalele, iar după carcase de sticlă vedem hainele și obiectele celor care au trecut prin lagăr. Dincolo de faptul că nu am reuşit să înţeleg de ce ruptura aceasta temporală este asociată cu „boala misterioasă” care l-a lovit brusc pe protagonistul complet insensibil la suferinţele victimelor sale, mărturisesc că oricât m-am chinuit nu am pătruns sensul acestui final „imprevizibil”. Să fie vorba despre vreun parteneriat încheiat cu muzeul, sau pur și simplu un îndemn de a vizita memorialul? Cu alte cuvinte ne-a purtat prin această filă de istorie, prin casa familiei Höss ca să ne spună, în final, să vizităm muzeul?
Ultimul lucru pe care aș vrea să-l mai adaug cu privire la The Zone of Interest este legat de conferința de presă de la Cannes. Chiar după prezentarea echipei la festival și după prima întrebare a gazdei adresată regizorului, în timp ce acesta se pregătea să răspundă, microfonul i-a fost tăiat pentru că cei de la festival uitaseră să introducă un oaspete important. Nu comentez mai multe pe marginea acestui subiect, vă îndemn doar să căutați conferința de presă măcar din curiozitate.
https://www.youtube.com/watch?v=LkkA_LMVtIk&t=310s&ab_channel=FestivaldeCannes
Dr.Strangelove 
Lasă un comentariu