PAINTING WITH JOHN

Autoportret al artistului la bătrânețe

Cine știe și a văzut filmele lui Jim Jarmusch, este familiarizat cu figura lui John Lurie din Down by Law sau Stranger than Paradise, însă Lurie nu e doar actor; el este în primul rând un muzician de jazz de mare clasă în jurul căruia s-a constituit formația Lounge Lizards (sic), iar ceva mai târziu proiectul muzical Marvin Pontiac. Este firesc ca cineva ca Jarmusch – un individ nonconformist, pop-art în adevăratul sens al cuvântului și mereu în căutarea și promovarea artei independente/underground de calitate – să se lipească de un artist ca John Lurie, pentru că cine se aseamănă se adună. Recunosc, eu am o mare slăbiciune pentru universul Jarmusch, și spun univers fiindcă nu poate fi vorba doar despre filme aici, ci despre tot ce vine la pachet cu aceste filme: muzică, literatură, artă. Pot să spun că ce face Jarmusch cu filmele lui este să contureze un tip de cultură care astăzi lipsește aproape cu desăvârșire, iar pentru asta cinemaul ar trebui să-i rămână veșnic recunoscător.

Revenind la subiect, care e treaba cu Painting with John? Treaba e că este un show tv, dar nu ce înțelegem noi astăzi prin termenul de show, adică divertisment de proastă calitate. Emisiunea, sau mai degrabă serialul documentar, este foarte asemanator ca stil cu celebrul Fishing with John. Ce are în plus față de Fishing with John este latura autobiografică (sau ce înseamnă autobiografic în concepția lui John Lurie) și…pictura.Iată ca HBO-ul încă este capabil de conținut de calitate! E adevărat că trebuie să sapi mai mult, însă prin moloz dai și de niște bijuterii de felul ăsta.

Formatul emisiunii se împarte în 3 sezoane a câte 6 episoade fiecare, a câte 20 de minute. Despre ce e vorba? Despre un John Lurie vizibil îmbătrânit, deloc ferchezuit, aflat în recuperare după un cancer, care pictează la locuința lui din Caraibe. Pictează și povestește întâmplări din viața lui; pe măsură ce culorile se aștern pe pânză, poveștile curg. Este atât de simplu, de minimalist! Aproape întreg serialul este conceput în formatul acesta de talking-heads, presărat cu diverse alte elemente stilistice, care este abc-ul documentarului: interviul. Dacă ai personajul, viziunea și deschiderea subiectului către autor și aparatul de filmat, ai povestea. În cazul de față, autorul este și protagonistul, un autor care nu se ia prea în serios, iar din această abordare asupra propriei persoane țâșnește o adevărată forță creatoare care se manifestă în atât de multe domenii.

John Lurie ne arată cum se pictează liber și cum se face film liber, neconstrâns de formă, subiect și alte chestii la modă. Principiul de bază după care se ghidează  este povestea care implică expunere și asumare totală. Alături de el apar și asistenta sa Nesrin Wolf, bucătăreasa Ann Mary Gludd James și diverși alți prieteni de pe insulă sau din afara ei (într-unul din episode apare Flea, basistul trupei Red Hot Chilli Peppers). Lurie se folosește practic de tot ceea ce-l înconjoară pentru a pune în imagini universul în care trăiește cu doza specifică de umor, avându-l alături pe Erik Mockus, cel care semnează imaginea și montajul.

În parte auto-meditativ, în parte auto-ironic și ironic, Painting with John merită văzut măcar pentru faptul că păstrează și împarte cu noi libertarea creației fără să urmeze vreo rețetă de storytelling. Este la fel de atipic ca Fishing with John, dar în plus se simte complexitatea artistului ajuns la maturitatea expresiei și efervescența culturală dobândită de-a lungul timpului. În rest, emisiunea este la fel ca tablourile pe care le pictează: aparent o joacă de copii, imprevizibilă și rebelă, dar odata ce pătrunzi în poveste aproape că nu îți mai vine să ieși din ea.

În încheiere aș vrea să las o portiță deschisă pentru o posibilă continuare a seriilor cu John Lurie. Dacă după treizeci de ani de la Fishing with John, artistul ajuns la vârsta de 70 de ani încă are lucruri de spus, lucruri care conteaza într-o lume care fuge de adevăr, sper ca Lurie să mai apuce să facă măcar o serie în încheierea celor două. Să vă spun la ce mă gândesc: în episodul 5 al sezonului 3, John Lurie ne ia cu el într-un studio de înregistrări din New York ca să ne arate cum se face muzica – este vorba despre coloana sonoră pe care a compus-o pentru serial. Acesta e unul din episoadele mele preferate, care mi-a stârnit dorința de a vedea o continuare; de ce nu, poate un Music with John…?