SĂPTĂMÂNA MARE

Caragiale într-o adaptare liberă

Trebuie să spun că nu m-am dus cu prea multe așteptări la acest film, cu atât mai mult cu cât eram familiarizat cu maniera lui Andrei Cohn. E adevărat că după doar două filme, nu poți trage prea multe concluzii cu privire la direcția regizorală, dar filmele lui Cohn mi s-au părut cuminți. Tocmai de aceea recunosc că Săptămâna Mare mi-a produs niște surprize plăcute.

După Acasă la tata, filmul de debut al lui Cohn, care nu are o miză precisă, a urmat Arest, un film care tratează un subiect greu, cu o încărcătură istorică pe care mulți dintre cineaștii care o abordează cad în derizoriu și alunecă, probabil fără voia lor, într-un alt tip de propagandă. Nu a fost cazul cu Arest, unde personajele interpretate de Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu își păstrează fața umană cu bune și rele și, pe alocuri, regizorul echilibrează nenorocirea întâmplărilor cu o doză de umor. Arest nu e un film extraordinar, are destule lacune, însă ce e de apreciat la el este că se observă o evoluție în abordarea regizorală de la Acasă la tata.

În aceeași idee, Săptămâna Mare (selecționat în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin de anul acesta) este un pas înainte față de Arest. Filmul, al cărui titlu mi se pare total neinspirat, este o adaptare liberă (după cum se precizeaza și pe generic) după nuvela lui Caragiale, O Făclie de Paște. Liberă în sensul în care autorul filmului a adus elemente noi în poveste, atât în ceea ce privește personajele, cât și în ce ține de latura dramaturgică, fără să se îndepărteze de miezul conflictului care stă la baza nuvelei lui Caragiale.

Un mare plus pentru film îl reprezintă distribuția celor trei actori principali: Doru Bem în rolul lui Leiba, Nicoleta Lefter în rolul Surei și Ciprian Chiricheș în rolul lui Gheorghiță. Cum scheletul filmului este construit pe relațiile dintre protagoniști și conflictul psihologic care rezultă din asta, era necesar ca personajele să fie coerente și bine structurate, iar actorii care le interpretează să fie credibili. Iată că Andrei Cohn a mizat pe niște nume mai puțin celebre, iar rezultatul este unul neașteptat de bun în acest sens. Din păcate nu putem spune același lucru și despre personajele secundare, care sunt reprezentate schematic și interpretate cu mai puțin talent. De fapt, marele minus, dacă pot să mă exprim așa, este lipsa conturării contextului social în care au loc evenimentele, iar pentru asta e nevoie de niște personaje secundare solide, care să completeze povestea. În filmul lui Cohn se pornește de la premiza că în satul românesc de la începutul veacului al XX-lea oamenii erau antisemiți. Nu mă apuc acum să dezbat această problemă spinoasă, însă vreau să subliniez faptul că în cinema ipotezele prestabilite care sunt luate ca atare lucrează de cele mai multe ori în dezavantajul filmului. Este un lucru facil, iar Săptămâna Mare tocmai asta nu-și dorește să fie: un film facil.

De ce sunt toți locuitorii acelui sat atât de porniți împotriva evreului Leiba, a familiei și a afacerii lui? La această întrebare autorul nu ne răspunde și cred că pentru o bună lecturare a filmului aceste date ar fi trebuit clarificate. Nu știm dacă este pura invidie a oamenilor față de afacerea lui Leiba care îi aduce profit sau dacă hangiul nu este în totalitate cinstit cu clienții lui – ar putea fi oricare dintre variante. În nuvela lui Caragiale ni se spune din capul locului că satul Podeni este plin de „oameni răi și pricinoși”. Dar stabilirea contextului pe fondul căruia se întâmplă evenimentele într-un text literar este diferit față de film. Dacă în literatură cuvintele sunt principalul instrument în crearea poveștii, în cinema avem imaginea și sunetul. Pe undeva, Andrei Cohn a încercat să ne dea câteva detalii legate de viața satului ca să înțelegem discrepanța. El a imaginat niște situații în care Leiba stă de vorbă cu unii dintre clienții lui din sat, cu care discută în contradictoriu despre religie, creșterea copiilor și rolul femeii în viața socială și în cea de familie. În vreme ce hangiul dă dovadă de o educație mai liberală și de valori apropiate de cele contemporane, sătenii care trag la măsea la crâșma lui Leiba sunt înguști în gândire și au o mentalitate arhaică. Deși dialogul este bine scris (un lucru valabil pentru tot filmul), contextul este tratat superficial, într-o schemă de valori fără nuanțe, iar asta pe mine personal m-a deranjat. E păcat pentru felul atent și minuțios în care a construit relația dintre cele trei personaje principale, că restul sunt tratate într-o manieră simplistă.

Revenind la dialog, una din secvențele cele mai puternice din film este conversația despre Sion dintre Sura și Leiba. Aici are loc un schimb de replici atât de apetisant, plin de umor și ironii fine, încât e imposibil să nu apreciezi talentul lui Cohn în privința asta. La fel, imaginea și scenografia aduc un punct în plus filmului, însă montajul cred că mai putea suferi unele modificări. Mă refer în primul rând la durată și apoi la continuitatea temporală. Câteva zeci de minute puteau fi reduse lejer din film, iar în ceea ce privește racordul am o mare dilemă. În secvența de început, Sura, gravidă cu burta la gură, este bătută de un individ și aruncată în noroi. Principala grijă este, evident, pentru copilul din burta Surei, dar și pentru starea ei de sănătate. Această grijă dispare brusc în film ca și cum evenimentul cu pricina nu ar fi avut loc, pentru ca să reapară la final de nicăieri, când Sura este în pericol de a pierde atât sarcina, cât și propria viață. Este un vis sau este imaginația deja bolnavă de frică a lui Leiba? Sau este real? Dacă este real, atunci avem o problemă de racord temporal, iar dacă totul este în capul lui Leiba, atunci granița dintre real și imaginar este mult prea volatilă și aleatoriu redată. Ar mai fi varianta în care firul evenimentelor nu este redat în ordine cronologică, dar în acest caz convenția trebuia să fie clară de la bun început pentru a evita orice confuzie.

Ce este, însă, interesant, e faptul că pățania cu Sura servește ca motiv pentru răzbunarea lui Leiba. Cohn a venit aici cu o altă propunere de final, iar asta mi-a plăcut. Este mult mai subtil și imprevizibil decât în nuvela lui Caragiale și, aș zice, mult mai în acord cu latura psihologică a protagonistului. În vreme ce Sura e din ce în ce mai bolnavă, soțul ei paralizat de frica argatului care-i face zile fripte și-l amenință, ezită să meargă după doctor pentru a nu-i lăsa pe ea și pe băiatul lor singuri acasă, expuși pericolului. Când, într-un final, Leiba își ia inima în dinți și pleacă, pentru o clipă am fost lăsați să credem că merge să cheme doctorul. Leiba, însă, merge să se răzbune pe Gheorghiță în noaptea de Paște, pentru răul pe care i l-a pricinuit. Mintea lui paralizată de teamă îi spune că Sura este o cauză pierdută, dar cineva tot trebuie tras la răspundere pentru cele întâmplate, iar acel cineva este, desigur, Gheorghiță. Leiba este prins în acest cerc vicios al omului care nu mai judecă limpede și pentru care propria lui minte este o capcană. Atâta vreme frica l-a ținut pe hangiu într-o stare de amorțeală, iar acum tot frica este cea care-l împinge să comită crima.

Cu un moment atât de puternic, nu înțeleg de ce regizorul a simțit nevoia să mute atenția de pe Leiba pe fiul acestuia și să mai introducă un cadru pe final. Din punctul meu de vedere, imaginea lui Eli terorizat de ceilalți copii este redundantă. Se putea intui fără prea mare efort ce fel de consecințe vor avea astfel de întâmplări asupra copiilor. Farmecul cinemaului stă și în opțiunea de a sugera lucrurile, nu de a le arăta în mod explicit. Bănuiesc că autorul a dorit să meargă mai departe cu tema și să ne arate o crâmpeie de viitor; asta dacă luăm în considerare că acești copii sunt moștenitorii unor vremuri tulburi și făuritorii unor epoci și mai tulburi. Mai succint spus: „semeni vânt, culegi furtună”. Cu toate astea, casa lui Gheorghiță arzând ca o făclie și Leiba golit de orice sevă umană pe interior, era o imagine mult mai grăitoare pentru final, din care se puteau desprinde mai multe direcții de interpretare.

Săptămâna Mare e un film care, per ansamblu, stă în picioare și ar fi putut s-o facă și mai bine dacă nu erau acele scăpări. Chiar și așa, ce mă bucură este că transpare o direcție regizorală în abordarea lui Andrei Cohn, o direcție de care este nevoie în cinematografia românească. Rămâne doar ca la următorul film viziunea autorului să fie și mai bine conturată, și mai clar asumată și în felul ăsta vor dispărea ezitările.