DAVID LYNCH

Dick Laurent is dead

Știu că a trecut cam mult de la ultimul articol publicat aici, însă nici filmele care au apărut nu mi-au dat de ales. Ce vreau să spun este că aveam în plan să scriu un articol despre filmele de la Cannes din 2024 la grămadă, pentru că nu merită mai multă osteneală. Și am să scriu acest articol, dar înainte este absolut necesar să îi aducem un omagiu marelui cineast David Lynch, care s-a stins din viață pe data de 15 ianuarie la vârsta de 78 de ani. Dacă ar mai fi trăit 5 zile, ar fi împlinit 79…

Când m-am hotărât să-mi deschid acest blog, m-am gândit ce nume să-i dau și a rămas să aleg între două variante. Ideea era, bineînțeles, să fie o trimitere clară la un film și la un regizor preferați. Varianta care a ieșit din schemă a fost Mystery Man. Între David Lynch și Stanley Kubrick l-am ales pe cel din urmă pentru că Dr. Strangelove sună mai catchy. Însă nu e întâmplător faptul că m-am oprit la aceste două variante fiindcă atât Lynch, cât și Kubrick sunt, poate, cei mai importanți autori de filme care au vorbit despre partea nevazută a lucrurilor.

Când spui David Lynch, pentru majoritatea răsună în minte Twin Peaks și frica de Bob. Dar frica de Bob se extrapolează în frica de Mystery Man (Lost Highway), de Dick Laurent (tot Lost Highway) sau de Frank (interpretat ca nimeni altul de Dennis Hopper în Blue Velvet). Ce este, deci, frica de Bob și de toți ceilalți care seamănă cu Bob? Este, evident, frica de cineva care are în mod clar intenții rele. Dar tot din Twin Peaks și din Lost Highway aflăm că atât Bob, cât și Mystery Man, nu își fac apariția neinvitați și nu acționează de capul lor. Bob prinde contur în oamenii pe care îi domină și care îl invită, practic, pe Bob la ei în oraș prin lucrurile ascunse pe care le fac. Răul există, fără doar și poate, dar oamenii sunt cei care îi dau formă. Dacă ar fi fost lăsat în pace, răul (a se înțelege Bob) ar fi stat la el acasă în Black Lodge. Locuitorii din Twin Peaks (tema dualității este înscrisă încă din titlu) sunt cei care îi deschid lui Bob ușile ca să intre în casele și în viețile lor.

Probabil preocuparea pentru meditația transcendentală, care deschide calea către alte orizonturi apriorice cunoașterii prin simțuri, l-a împins pe Lynch să caute să exprime asta și în cinema. Cert e că toate filmele lui tratează tema dualității, a binelui și a răului, a laturii văzute și a celei ascunse, de unde și ideea recurentă de doppelgänger. Spre deosebire de Kubrick, care a atins aceleași teme, la Lynch lucrurile se întâmplă într-un mod mai magic, ca să mă exprim așa. Dar această magie, sau această parte ocultă a realității, nu e altceva decât produsul minții și al acțiunii umane prin care răul se manifestă în lume.

Să luăm ca exemplu Mulholland Drive și Lost Highway. În ambele filme este vorba despre doi protagoniști care comit o crimă (crima este un laitmotiv atât în Twin Peaks, cât și în Blue Velvet). În Mulholland Drive, Diane (Naomi Watts) angajează un asasin să o ucidă pe rivala sa de la Hollywood, Camille (Laura Harring). În Lost Highway, Fred (Bill Pullman) o ucide pe soția sa, Renee (Patricia Arquette). Ambii protagoniști suferă un fel de cădere nervoasă după episodul crimei și nefiind pregătiți să accepte consecințele faptei lor, se refugiază într-o lume paralelă; cu alte cuvinte se disociază. Ceea ce vedem noi în Mulholland Drive și în Lost Highway este iluzia din mintea lui Diane și a lui Fred, care rescriu evenimentele așa cum le convine lor, deculpabilizându-se și asumându-și o nouă identitate: Diane devine talentata actriță Betty, iar Fred se metamorfozează în senzualul Pete Dayton.

Granița dintre lumi este aproape insesizabilă și asta fiindcă autorul ne ține mereu ancorați în mintea personajelor. Spectatorul știe tot atât cât știe protagonistul. Dar, (și aici intervine geniul lynchian) privitorul primește în mod constant în film indicii cum că ceea ce vede nu e real. În Mulholland Dr., Club Silencio este un astfel de indiciu, unde ni se amintește în mod obsesiv, prin persoana maestrului de ceremonii, că spectacolul la care asistăm nu este real. „No hay banda!” repetat și în engleză și franceză, ca să fie clar pentru toată lumea că show-ul pus în scenă e o păcăleală. Orchestra nu există, totul este o înregistrare. Și cu toate acestea, tendința de a crede și de a plonja în imaginar este greu de învins, făcând trimitere directă la cinema ca atare. Noi știm atunci când ne uităm la filme că ceea ce vedem nu e realitatea, dar puterea de convingere, dacă filmul este bun, e atât de mare încât ne lăsăm purtați în poveste.

Se pune întrebarea de ce crima? O dată pentru că este răul suprem pe care omul îl poate face, dar în plus este și ireversibil. În filmele lui Lynch nu avem de-a face cu criminali. Protagoniștii lui nu sunt oameni răi în esență, cu porniri violente, dar sunt oameni frustrați (cel puțin în cele două filme discutate mai sus). Diane se hrănește cu visul hollywoodian, dar ajunge să trăiască eșecul hollywoodian, la fel cum Norma Desmond (Gloria Swanson) în Sunset Blvd. rămâne ancorată în iluzia trecutului. Trimiterile la filmul lui Billy Wilder în Mulholland Dr. sunt nenumărate.

În Lost Highway, Fred este ros de gelozie și invidie, ambele determinate de neputința de a-și satisface sexual soția. În mintea lui se coace ideea că Renee l-ar putea înșela, iar asta îl împinge să comită crima. Mystery Man nu e altceva decât manifestarea dorinței lui diabolice de răzbunare a propriei slăbiciuni. La fel este cazul și cu Diane în Mulholland Dr. În momentul în care simt că lucrurile nu merg în direcția pe care și-o doresc, ambii se decid să elimine factorul pe care îl cred responsabil pentru eșec. Când acest lucru se întâmplă, mintea nu poate suporta povara și produce un switch în care realitatea îmbracă o altă formă pentru a se pune la adăpost.

David Lynch este un maestru al fantasticului, dar nu poate fi redus la o singură categorie, aceea a suprarealismului. Filmele lui sunt portrete complexe ale societății americane, unde vedem ambele fețe și unde crima este o trăsătură caracteristică (să ne gândim puțin la toți criminalii celebri pe care i-a dat America și pentru care publicul a făcut un cult). Dincolo de imaginea perfectă a micilor orașe din Twin Peaks sau Blue Velvet și de sclipirile Hollywood-ului, există o lume a tenebrelor care iese la suprafață prin oamenii care nu-și pot stăpâni instinctele. Ce vedem noi în filme este mecanismul psihic din spatele instinctului, care ademenește ființa ca într-o transă.

Nu știu dacă este vreun regizor (excluzându-l pe Kubrick) care a închipuit mai bine decât David Lynch acest fenomen. Atmosfera stranie din filmele lui, în care imaginea se împletește atât de bine cu muzica lui Angelo Badalamenti, sunt convins că bântuie și acum fanii Twin Peaks. De peste treizeci de ani replici celebre ca the owls are not what they seem sau fire walk with me au rămas în memoria noastră. Am să pun punct acestor gânduri cu o altă frază celebră din Lost Highway: Dick Laurent is dead. Fie-i țărâna ușoară!