CANNES 2024

Corp și bariere

După cum am promis în articolul anterior, vreau să discutăm despre filmele de la Cannes de anul trecut. N-am să le trec pe toate în revistă, ci doar pe cele importante, care au fost și premiate, și care înglobează tema centrală a festivalului. Trebuie să mărturisesc că nu mi-am pus problema la modul serios până acum dacă și în ce fel festivalurile de film urmează cu fiecare ediție o anumită temă. Tendința nu o aduc în discuție pentru că ea este clară și răzbate chiar și pentru ochiul necunoscător, ca să zic așa. Odată cu ideea asta a tematicii din 2024, care este îngroșată și vizibilă, am privit în urmă la ediția din 2023, încercând să-mi dau seama dacă și acolo putem „culege” o temă centrală. Și cred că da. Ea s-ar putea exprima în câteva cuvinte, ținând cont de filmele prezente în acel an în competiția mare, ca „limbaj și forme de expresie ale culturii”, dar nu neapărat ca diversitate culturală. Mi se pare că ediția din 2023 nu cade sub această incidența…deocamdată. O atinge, poate, doar nu se focusează pe ideea asta. Așadar, limbaj și expresie culturală.

Ce avem în 2024? The Substance, Emilia Perez, Kinds of kindness și Anora, toate vorbesc la modul cel mai direct despre corp și barierele formale. Acum putem aduce în discuție și diversitatea culturală, aflată într-o stare latentă în ediția anterioară, în direcția în care este ea propovăduită astăzi prin cultura woke. Trebuie să spun din capul locului că filmele mi-au produs o mare dezamăgire și, în consecință, și Cannes-ul din 2024. Mă așteptam să fie o ediție mai slabă decât cea din urmă cu doi ani, dar nu mi-am imaginat că este posibil ca un festival, care de atâtea zeci de ani este un barometru al filmului de artă, să decadă mai jos decât un blockbuster comercial. După ce că industria cinemaului a virat-o oricum puternic spre divertisment, vine festivalul de la Cannes și dă undă verde acestei anomalii, în loc să salveze ce se mai poate salva. Simt nevoia să clarific că problema nu este tema în sine, ci limbajul sărăcăcios pe care aceste filme îl au. Este ca și cum în loc de o carte bună ți se dă o revistă de cancan și ți se spune că ăsta este standardul lingvistic și literar de cea mai înaltă calitate. Dar destul cu partea introductivă, e timpul să punem filmele pe masă.

Kinds of kindness al lui Yorgos Lanthimos, care până acum a avut o contribuție inedită și o tușă personală în limbajul cinematografic, este o struțo-cămilă de un penibil rar. Filmul este un mozaic de întâmplări ciudate, care nu au legătură între ele, în care aceiași 4 actori (Emma Stone, Jesse Plemons distins cu premiul pentru cel mai bun actor, Margaret Qualley și Willem Dafoe) interpretează roluri diferite în fiecare poveste. Kinds of kindness (trad. Forme de bunătate) este un carusel dadaist care se învârte în jurul nihilismului. Citind un interviu cu regizorul Lanthimos despre acest film, mi-am dat seama că nici el nu știe precis ce a vrut să spună, ci a fost atras mai degrabă de ideea de a pune laolaltă mai multe întâmplări absurde fără a le da o coerență. Artă abstractă experimentală, de dragul experimentalului și al grotescului. Sentimentul absurdului și estetica grotescului sunt prezente în toate filmele lui Lanthimos, cu precădere în Poor Things, însă aici nu se susțin pe osatura unei concepții care să le dea sens. Efectiv ai senzația că se poate întâmpla orice, opțiunile regizorale fiind arbitrare, pe modelul libertății radicale. Este ca și cum cu Poor Things Lanthimos a atins vârful, iar de acolo, mai departe, există o singură cale: în jos. Kinds of Kindness este începutul căderii.

În The Substance, distins cu premiul pentru cel mai bun scenariu (care scenariu??), avem de-a face cu un pseudo-giallo din categoria filmului horror. La o căutare rapidă pe internet, am văzut ca The Substance este încadrat, printre altele, la stilul body horror. Mi se pare incredibilă fantezia contabilicească de a organiza totul pe categorii, trecând cu vederea ceea ce contează cel mai mult, anume dacă filmul este sau nu film. Pentru spectatorii cu stomace sensibile este un test de rezistență, dar cel mai important test pe care filmul l-a picat este că povestea nu stă în picioare indiferent din ce unghi o analizezi.

O vedetă aflată la apusul carierei (Demi Moore) este disperată să nu-și piardă locul de muncă. Soluția salvatoare vine sub forma unei injecții cu o substanță care îi creează o variantă mai tânără și mai atrăgătoare, independentă de ea, dar aparținând de ea. Nu, nu sunt două personalități, sunt două persoane, din care cea de-a două, adică varianta mai tânără (interpretată de Margaret Qualley) se desprinde din corpul primeia. Dacă regizoarea Coralie Fargeat ar fi creat o bază credibilă pentru această substanță, care să aibă sens fie și ipotetic în cadrul filmului, poate lucrurile ar fi funcționat cât de cât. Dar așa ți se cere să plonjezi într-o realitate în care imposibilul devine posibil fără să ai o explicație acceptabilă despre cum se poate întâmpla asta. Din nou, nu vorbim despre un oarecare film de categorie B, ci despre premiantul pentru scenariu la Cannes! Eu acum vin și pun o întrebare de bun simț: dacă motivul intrigii din film nu se poate susține cu argumente logice și credibile, despre ce scenariu mai poate fi vorba? Însă ideea care răzbate dincolo de asta, că la capitolul limbaj și viziune nu sunt multe de analizat, este ceea ce le doare cel mai mult pe feministe, anume că femeia=corp. Pot să înțeleg necesitatea de a vorbi despre asta mai ales în industria showbiz-ului, dar felul în care este ea formulată în filmul lui Coralie Fargeat lasă foarte mult de dorit. În afară de imaginile șocante în care corpul lui Elisabeth (Demi Moore) se transformă într-un monstru și de secvențele cu iz erotic de prost gust în care Sue (Margaret Qualley) face aerobic în cadrul emisiunii, filmul nu are nimic. Bărbații sunt cu toții niște idioți pentru care femeia, în viziunea lui Fargeat, este un obiect sexual și nimic mai mult.

Emilia Perez (distins cu premiul juriului la Cannes și premiu colectiv la categoria cea mai bună actriță pentru Zoe Saldaña, Karla Sofía Gascón, Selena Gomez și Adriana Paz) este cel care se apropie cel mai mult de ceea ce ar putea fi un film. Jacques Audiard este probabil conștient că a găsit rețeta succesului pentru filmul comercial cu oarecare pretenții și o urmează cu strictețe. În Emilia Perez avem un strat în plus adăugat prin registrul muzical. M-am tot întrebat de ce a ales Audiard genul musical pentru povestea asta, care în fond este o telenovelă transsexuală. Cum și dacă se susține acest format pe conținutul filmului? Prin comparație, mă gândesc la Annette al colegului său de breaslă, Leos Carax, și îmi dau seama că de vreme ce în Annette registrul vine în completarea poveștii și este fidel structurii personajelor, în filmul lui Audiard musicalul este pur și simplu o alegere care nu ține cont de aceste aspecte. Am mai vorbit într-un articol la filmul lui Wim Wenders despre diferența dintre el și Jim Jarmusch, despre cum alegerile în cinema trebuie făcute în direcția filmului și în completarea firului narativ. Estetica și limbajul sunt deosebit de importante în măsura în care ele dau glas conținutului și nu altminteri.

Dincolo de ceea ce ține de cinematografie, Emilia Perez este evident un statement pentru cultura transgender și cred că asta a cântărit cel mai mult. Dacă ținem cont că în plus filmul tratează și tema violenței și a narcoticelor în societatea mexicană, cred că tot ceea ce se referă la structură, construcție și limbaj cade în plan secundar. Este greu să învingi tendința.

În sfârșit, am ajuns la Palme d’or-ul din 2024 – Anora. Ce ar fi de spus, altceva decât că Anora este un film complet irelevant pentru cinema? Pe scurt, Anora (Mikey Madison) este o tânără dansatoare erotică într-un club din New York, care se îndrăgostește și să căsătorește sub impulsul momentului cu unul din clienții ei, fiul unui oligarh rus. Este povestea Cenușăresei tradusă pe limba generației Z, unde totul se reduce la sex, lifestyle și carpe diem. Totuși, cum a ajuns un film pentru adolescenți să primească laurii celui mai important festival? Ca să înțelegem fenomenul, pe lângă tendințele despre care am vorbit, este necesar să aruncăm o privire la componența juriului. Greta Gerwig, regizoarea filmului Barbie (!!) este cea care a prezidat juriului ediției de anul trecut. Ce pretenții mai poți avea? Este evident că Barbie va rezona cu Cenușăreasa pentru că vorbesc aceeași limbă. Mă voi limita la aceste câteva rânduri despre Anora, fiind un film lipsit de miză, cu zero viziune regizorală și zero actorie.

Este limpede faptul că asistam la o răsturnare a scării valorilor, dar asta nu înseamnă că filmul va căpăta mai mult sens dacă o ia în direcția asta. De fapt, trendul actual face ca filmele generațiilor mai în vârstă să fie și mai relevante și mai actuale din simplul motiv că privesc cinemaul ca pe o formă de expresie a adevărului și nu a tendințelor, care vin și trec. Cam asta ar fi concluzia cu festivalul de la Cannes. Să sperăm că ediția de anul acesta va aduce în prim-plan filme autentice a căror contribuție să treacă testul timpului și al valului cultural efemer.