SEVERANCE

Disociat și (in)eficient

Nu-i așa că de multe ori ne-am dorit ca viața de la serviciu să fie independentă de viața noastră socială și familială? Ce bine ar fi dacă s-ar putea să existe în noi două personalități distincte, așa încât să nu ducem la muncă problemele noastre de acasă. În Severance, utopia aceasta devine posibilă printr-o operațiune relativ simplă, de introducere a unui cip în creierul viitorului angajat al companiei Lumon. Serialul produs de Apple TV, creat de Dan Erickson și regizat de Ben Stiller ne înfățișează o lume în care calea către eficiența la locul de muncă trece prin disociere.

Mark S. (Adam Scott) este noul șef al departamentului de Macrodata Refinement din cadrul Lumon, care numără în total patru membri. Helly (Britt Lower) este noua angajată, care se alătură echipei compusă din Irving (John Turturro), Dylan (Zach Cherry) și Mark. Munca celor patru este deosebit de importantă și de misterioasă, așa încât este necesar ca angajatul să fie disociat. Nimeni nu e forțat să ia această decizie, dar odata ce procedura este implementată pe om, ea devine ireversibilă. Cine ar fi dispus să riște o asemenea scindare a minții în două? Răspunsul este cei care au trecut prin traume emoționale din care nu-și pot reveni și care îi impiedică să funcționeze în parametri normali la locul de muncă. Pentru 8 ore pe zi, angajații de la nivelul inferior al companiei Lumon (desigur, nivelul inferior este strâns legat de subconștient) devin altcineva și uită la modul propriu de orice probleme sau bucurii ar putea avea în viața reală. Totul decurge conform planului până când noua colegă, Helly R., decide că nu se poate acomoda regulilor stricte impuse de slujba disociată și se revoltă pe „eul ei exterior” care a forțat-o să intre într-o cușcă din care nu poate ieși. Revolta ei și necesitatea de a afla răspunsuri (angajații nu știu nimic despre viața lor exterioară, nici măcar ce presupune cu exactitate munca lor din cadrul companiei și la ce este ea folosită) se răsfrânge în scurt timp asupra întregului departament. Se dovedește că frustrările „eului interior” asupra „eului exterior” lucrează în conștiința fiecăruia dintre ei, așa că cei patru colegi pun la cale un plan prin care să pătrundă în lumea dinafară și să se facă auziți.

Toate bune, numai că la etajele superioare, cineva îi monitorizează în mod constant, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva angajații disociați sunt un fel de cobai pentru un experiment mai amplu. Lumon nu este o simplă companie cu o istorie de peste un secol, ci și produsul unei dinastii cu intenții cel puțin dubioase. Lumon funcționează ca un sistem religios totalitar cu niște canoane bine puse la punct și care exercită control maxim asupra indivizilor din interior. Când lucrurile scapă de sub control, sancțiunile vin neîntârziat, iar felul în care sunt puse în practică dezvăluie o tortură psihologică. Nu-i așa că seamănă izbitor de mult cu un modus operandi cunoscut?

Îmi vin în minte două cărți care au legătură cu subiectul; una este cartea lui Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere”, iar cealaltă este o mică broșură a lui Nikolai Berdiaev intitulată „Marxismul și religia”. În „Eros și magie…”, Culianu vorbește la un moment dat despre marele manipulator, care, prin anumite metode oculte bine însușite, își exercită influența asupra maselor, pe care le controlează. Berdiaev, dintr-o cu totul altă perspectivă asupra lumii, argumentează cum marxismul, dincolo de a fi o simplă filosofie politică, s-a impus ca o religie în sine. Logic, pentru ca adepții să fie dedicați cauzei, ea trebuie să atingă toate sferele vieții, să dărâme vechiul sistem de valori și să-l înlocuiască. Marii manipulatori au înțeles că este obligatoriu ca odată ce au distrus vechea ordine, oamenilor să li se dea ceva în care să creadă, fiindcă omul este și (sau mai întâi) o ființă transcendentală. Marx a înțeles asta, bolșevicii și comuniștii au înțeles asta, motiv pentru care Dumnezeu este înlocuit de materialism și lupta proletară, iar chipul lui este luat, pe rând, de liderii comuniști. Pentru cei care cred în deziderat, asta este echivalentul unei vieți liniștite, însă pentru ceilalți, soluția care se impune este tortura, într-un demers disperat de a schimba gândirea prin instalarea fricii în subconștient.

Același lucru se întâmplă la Lumon. Angajații din companie se închină, unii pentru că se conformează, alții din convingere, lui Kier Eagen, fondatorul Lumon. În cadrul entității există un crez și o carte ce ține loc de Biblie, două lucruri esențiale pentru orice sistem religios. Mark și cei trei colegi petrec 8 ore într-o cameră austeră, în fața unor computere, încercând să „rafineze” niște grupuri de numere care plutesc pe ecran. Numerele dubioase sunt selectate și aruncate într-unul din coșuri. Tastaturii îi lipsește butonul de „escape”. Nimeni din departament nu are habar ce reprezintă acele numere, însă fiecare speculează pe marginea semnificației lor. Ce cred eu (sezonul 1 nu ne dezvăluie) este că ei rafinează însăși tehnica de disociere la care sunt supuși. Este posibil ca sezonul 2, care este acum în derulare, să-mi arate că mă înșel.

Pe plan mental, în Severance se duce o luptă pentru putere între eul interior și eul exterior. Cel din urmă ia deciziile și aparent știe mai multe decât eul interior, al cărui singur univers este spațiul unde lucrează (expuse în felul ăsta, lucrurile aduc puțin cu Mitul peșterii lui Platon). Însă, pe măsură ce revolta interioară ia amploare, se vede limpede cum eul exterior trăiește într-o stare de ignoranță autoimpusă, în timp ce subconștientul încearcă din răsputeri să transmită niște informații cruciale. Acesta este elementul cheie care face din Severance nu doar un serial foarte bun, ci și o temă de mare actualitate. Se pune întrebarea cine suntem noi, aceeași întrebare pe care i-o pune Mystery Man lui Fred în Lost Highway (comparația nu e întâmplătoare ținând cont că în serial joacă și Patricia Arquette). Cunoașterea de sine implică și asumarea traumelor și a greșelilor, fiindcă refuzul de a da piept cu ele ne dezbină ființa și ne aruncă pe o traiectorie greșită. Ideea asta nu s-ar fi desprins cu atâta delicatețe dacă limbajul cinematografic și estetica din serial nu ar fi fost construite într-o manieră de mare rafinament. Până și ideea de rafinare a datelor, principala ocupație a personajele din Severance, se prelungește în stilistica serialului. Cadrul auster și minimalist se reflectă în condiția individului impersonal și uniformizat, care este obligat să trăiască după dogmele din Lumon. De la generic la scenografie și ritm dramaturgic, Severance este impecabil construit, chiar dacă, probabil, a fost nevoie să atingă și câteva subiecte care sunt pe val (din nou, tendința este greu de învins). Totuși, ele nu ocupă un loc central în poveste și nici nu-i știrbesc din valoare, atâta doar că sunt vizibil gratuite. Însă pot fi trecute cu vederea de vreme ce nu se insistă în direcția asta.

De-a lungul anilor am mai urmărit seriale care tratează teme grele și probleme spinoase, dar mi se pare că de departe Severance este câteva clase peste toate celelalte. Aș merge până într-acolo încât să afirm că, alături de primele 2 sezoane din Westworld, se află pe același loc cu Twin Peaks în topul preferințelor. Sper cu tot dinadinsul ca serialul să rămână pe aceeași traiectorie și să nu cadă în derizoriu; ar fi mare păcat. Să vedem ce ne rezervă sezonul al doilea și cum duce mai departe povestea…