SEMINȚELE SMOCHINULUI SACRU

O porție prea mare într-o farfurie prea mică

Trebuie să recunosc că este primul film regizat de Mohammad Rasoulof pe care îl văd. Nu știu dacă asta îmi dă un aer de ignoranță, însă cred ca n-am pierdut mare lucru. Probabil din obișnuință, mă așteptam ca filmul lui Rasoulof să urmeze direcției lui Asghar Farhadi, de cinema cu puternice rădăcini sociale în care sunt explorate relațiile interpersonale. Într-un fel, nu am fost departe de prezumția inițială, cu precizarea că la Farhadi evoluția întâmplărilor este ținută sub control așa încât să nu alunece pe o pantă lipsită de credibilitate. Cu alte cuvinte, Asghar Farhadi este autorul unor filme corecte, dar care nu lasă (cel puțin în cazul meu) o impresie wow. Cu siguranță nu se ridică la nivelul lui Abbas Kiarostami, dar să nu intrăm în detalii.

Înainte de a trece la analiza filmului, trebuie precizate câteva lucruri despre Mohammad Rasoulof. Atitudinea dizidentă a lui Rasoulof i-a creat nenumărate probleme cu guvernul iranian, regizorul fiind condamnat de mai multe ori și ispășind temniță pentru aproape un an de zile. În anul 2022 când în Iran izbucnesc protestele declanșate de moartea Mahsei Amini (proteste care fac subiectul filmului), Rasoulof se află în închisoare. Curând este eliberat și începe să lucreze la următorul său film, cu toate că primește interdicție de a mai regiza. Ce face Rasoulof? Găsește o formulă prin care filmările să aibă loc în secret și fără ca el să fie prezent fizic pe platou, regizând și dând indicații echipei prin FaceTime. În fine, filmul este terminat, primește selecția oficială la festivalul de la Cannes, moment în care autoritățile iraniene realizează că au fost trase pe sfoară și pornesc din nou prigoana împotriva regizorului. Cumva, Rasoulof reușește să fugă din Iran, primește protecție în Germania, participă la Cannes unde câștigă Premiul special al juriului și, mai nou, o nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun film străin. Viața bate filmul!

Am ținut să fac această paranteză pentru a avea o perspectivă mai clară asupra filmului despre care voi vorbi astăzi. Semințele smochinului sacru tratează, bineînțeles, tema om versus sistemul opresant. Aici intervine o ruptură între experiența trăită de Rasoulof și povestea din film. Spun asta pentru că în loc să exploreze evenimentele trăite pe propria piele, regizorul iranian alege să se pună oarecum la adăpost și să privească dintr-un alt unghi. Cu un bagaj de viață atât de bogat, de ce ai vrea să schimbi punctul de vedere și să spui povestea altuia? Singurul răspuns care îmi vine în minte este lipsa curajului de a te expune și de a fi dizident până la capăt. Nu este o critică pe care o aduc, este pur și simplu o observație și eventual un regret pe care mi-l exprim.

Iman (Missagh Zareh) este capul unei familii compuse din trei femei – soția și cele două fiice adolescente – asta dându-i puteri sporite în cadrul familiei. Iman este avansat în postul de judecător de instrucție, iar asta, în cadrul legislativ iranian, vine la pachet cu anumite compromisuri și un risc mai mare pentru siguranța lui și a familiei. Concomitent cu preluarea funcției, în țară izbucnește revoluția hijabului determinată de omorârea în bătaie a Mahsei Amini de către Poliția Moralității. Echilibrul aparent al căminului începe să se clatine odată ce fetele încep să împărtășească dezideratul străzii, în timp ce noua slujbă a tatălui lor le obligă să fie și mai supuse față de tradițiile islamice șiite. Pe acest fond de tulburare generală, pistolul primit de Iman de la superiorii săi dispare, confruntându-se cu riscul de a executa trei ani de pușcărie pentru o asemenea greșeală. În acest punct, filmul ne aruncă într-un carusel de evenimente unde începe o prigoană în sânul familiei pentru aflarea vinovatului care a furat pistolul. Lucrurile se schimbă brusc, iar Iman se transformă într-un psihopat pentru care nu mai există niciun fel de granițe, la fel ca Jack în The Shining (referința la filmul lui Kubrick este atât de îngroșată și stângaci executată, încât e de-a dreptul hilară).

Semințele smochinului sacru este un film rupt în două părți și spun rupt fiindcă nu există nicio intenție clară de a construi firul narativ într-o manieră de felul ăsta. În prima parte ai impresia că lucrurile stagnează fără să existe un cumul de factori declanșatori pentru un conflict relevant. Iman este un personaj mai mult pasager în poveste, în vreme ce fiicele încep să dezvolte un conflict cu mama lor, care se transformă în supraveghetorul moral al căminului. Povestea este înțesată cu imagini și filmări reale de la protestele care zguduie Iranul. Din nou subliniez ideea că folosirea arhivelor cu impact puternic într-un film de ficțiune lucrează în defavoarea filmului. Oricât efort și imaginație ar investi autorul, este imposibil să atingă nivelul de emoție și de credibilitate pe care le oferă niște evenimente reale, surprinse în mod spontan.

Pe acest fond de fragilitate deja instalată, prietena lui Rezvan (Mahsa Rostami), fiica cea mare, este prinsă în mijlocul protestelor și rănită cu alice. Rezvan și sora ei, Sana (Setareh Maleki) pun la cale un plan de a o adăposti pe prietena lor acasă, ținând cont că internarea ei în spital este echivalentul arestării și, în cele din urmă, al condamnării la o pedeapsă aspră. Evident că asta încalcă principiile slujbei tatălui lor, însă cu ajutorul mamei fetelor, Sadaf (Niousha Akhshi) primește îngrijiri medicale rudimentare pentru ca apoi să fie scoasă afară, înlăturând riscul. Doar că, surpriză! Nu acesta este conflictul principal al filmului. Rasoulof ne duce pe o pistă greșită (nu știu dacă intenționat sau nu), pentru ca imediat lucrurile să ia o nouă întorsătură.

Intrăm în a doua parte a filmului, în care evenimentul cu Sadaf cade în plan secundar, pentru că balanța înclină în favoarea unui conflict mai puternic: dispariția pistolului. După ce jumătate din film Iman este un personaj fantomă, care apare și dispare din poveste la intervale regulate, dintr-o dată atenția se mută pe el. În termeni de storytelling, asemenea inconstanțe sunt catalogate ca greșeli regizorale, indiferent de ce spun experții. În filmul lui Rasoulof e vizibil cum structura alunecă dintr-o parte în alta sub privirea nehotărâtă a unui autor care vrea să spună totul într-o singură frază. Iar atunci când vrei să spui totul, riști să nu spui nimic. În cinema trebuie să faci niște alegeri clare, să știi precis ce vrei să spui și cum o faci (desigur, acordând atenție și „micilor accidente” care pot interveni în proces), așa încât filmul să fie oglinda perspectivei tale asupra lumii.

În această a doua parte, lucrurile par că se întremează nițel și se întrevede un posibil film, doar că asta nu dureaza mult. Evenimentele escaladează cu o așa rapiditate că e greu să ții pasul ca spectator, asta după ce prima jumătate se desfășoară la ralanti. Dintr-o dată ne trezim în mijlocul unei furtuni în care personajul masculin se transformă în torționar cu fiicele și soția lui. Dar puterea femeilor unite (care sunt oricum mai deștepte) dărâma zidul tiran al bărbaților care își impun canoanele despotice. Spre finalul filmului are loc o urmărire a la North by Northwest, care am avut impresia că nu se mai termină. Orice moment care-și depășește durata de suspans devine de la un punct încolo penibil (asta mă face să mă întreb dacă există o condiție de durată la Cannes că altfel nu-mi pot explica de ce se insistă pe niște secvențe care și-au epuizat seva). Iman este înfrânt de trinitatea feminină și moare într-un mod absolut stupid, lăsându-ți senzația de cinism și superficialitate în rezolvarea deznodământului.

Dincolo de ritmul inconsecvent și de problemele dramaturgice, personajele nu transmit credibilitate și aici cred că vina principală o are absența regizorului pe platoul de filmare. Greutatea și duritatea subiectului nu prind contur în interpretarea actorilor. Nu este suficient să ai un subiect bombă, trebuie ca și maniera în care expui lucrurile să dea o coerență viziunii. Înțeleg necesitatea ca acest mesaj să fie auzit în lumea întreagă. Ce se întâmplă în Iran este de neconceput, dar asta nu scuză actul cinematografic. Aș fi mai degrabă de acord ca Mohammad Rasoulof să devină ambasador al drepturilor omului, să primească premiul Nobel, dar nu premiu la Cannes, fiindcă recompensa asta nu are nicio legătură cu relevanța filmului. Însă la ce aberații s-au întâmplat anul trecut la festival, asta nu face decât să întărească demersul anti-cinematografic care s-a instaurat. Îmi pare rău să închei din nou într-o notă pesimistă, dar, din păcate, așa stau lucrurile…

P.S. Chestia bună la film este mâncarea. Regizorii din Orientul Mijlociu chiar au o înțelegere profundă asupra importanței hranei în apropierea dintre oameni și nu se feresc să construiască secvențe întregi în jurul mesei. Am ieșit de la film cu poftă de lipie, humus, falafel și alte bucate.