PARTHENOPE

Filmul ca spectacol

Paolo Sorrentino este o voce aparte în cinematografie. Fiecare film al lui este un tribut adus lui Fellini într-o manieră originală cum numai la Sorrentino am văzut. Filmele lui, la fel ca cele ale lui Fellini, sunt niște „puneri în scenă” grandioase, unde impresiile senzoriale sunt ingredientul de bază. Cum altfel s-ar putea vorbi despre bella Italia decât așa? Sorrentino se imersează complet în clișee vizuale și culturale, pe care le transformă într-un spectacol demn de toată măreția; un fel de carnaval ridicat la rang de artă.

Parthenope este al doilea film închinat orașului natal Napoli (după E stata la mano di Dio) și trebuie să mărturisesc că îmi pun speranțele într-o trilogie pe această temă. Dacă în E stata la mano di Dio putem vorbi despre un coming of age oarecum autobiografic, în Parthenope pătrundem pe tărâmul mitologiei și al metaforei. Totul se află în strânsă legătură cu arta și istoria orașului și prin extrapolare cu Italia în sine. Există o trăsătură comună la cel puțin trei dintre cei mai importanți autori de filme italieni: Federico Fellini, Michelangelo Antonioni și Paolo Sorentino. Este vorba despre poezia vizuală, care nu poate fi explicată altfel decât ca apartenență cultural-identitară la același spațiu. Fiecare din cei trei explorează din plin latura estetică a filmului creând atmosfere și senzații puternice, care compun în mare măsură tabloul principal. Într-o țară ca Italia unde totul a înflorit prin artă și cultură, este inevitabil să vorbești despre lucrurile astea în detrimentul altora.

Parthenope nu este un film narativ, el este mai degrabă rezultatul privirii unui autor îndrăgostit de opera pe care o contemplă și cu care se identifică. Prin operă, aici se înțelege orașul Napoli, dar nu în sensul de monografie, ci în sensul de personificare a lui în făptura zeificată a unei fete tinere și deosebit de frumoase, pe nume Parthenope. Aceasta este cheia interpretării de la care trebuie să pornim. Filmul este o contemplare plină de adorație, care transformă actul cinematografic într-o reprezentație de spectacol.

Încă de la venirea sa pe lume, lui Parthenope (Celeste Dalla Porta) i se atribuie o aură mitologică. Ea nu se naște chiar din spuma mării, ca Afrodita, dar se naște în spuma mării, sau mai precis în mișcarea lină a valurilor. Nu mi se pare întâmplător faptul că Sandrino, care mai târziu devine primul ei iubit, asistă la nașterea lui Parthenope în apele Golfului Napoli, făcând trimitere la tabloul celebrului pictor renascentist Sandro Boticelli, Nașterea lui Venus. Când Parthenope ajunge la vârsta majoratului, toată lumea este îndrăgostită de ea, inclusiv fratele ei. Perfecțiunea fizică, o trăsătură care doar la zei poate fi întâlnită, îi hipnotizează pe cei care intră în contact cu ea și nu le rămâne altceva de făcut decât să suspine, să leșine și să plângă în fața unei asemenea frumuseți. Și chiar asta se întâmplă, la fel cum în La grande bellezza turiștii leșină în timp ce fotografiază, fiind copleșiți de frumusețile Romei. Umorul lui Sorrentino își trage seva din tușele groase și interpretările pline de patos pe care le explorează din plin. Este și un paradox aici, care îi oferă regizorului italian o doză mare de originalitate: joaca de-a clișeul fără a cădea în clișeu.

Îmbrăcată sumar și provocator, Parthenope face victime peste tot pe unde umblă. Frumusețea ei, care nu e din lumea aceasta, îi deschide nenumărate uși, care o poartă într-o serie de călătorii și de întâlniri cu diverși oameni. Fie că este vorba despre petreceri luxoase, întâlniri cu profesori, scriitori sau artiști, Parthenope este mereu în avantaj și domină din toate punctele de vedere. Inclusiv actul divin cade sub incidența frumuseții acestei tinere misterioase. Sorrentino ne introduce prin personajul principal feminin în micile tablouri care compun imaginea de ansamblu a orașului Napoli, prin trăsăturile cele mai evidente, care se unesc sub spectrul antropologic. Iată că alegerea lui Parthenope de a studia Antropologia vine ca o nevoie firească de a înțelege spațiul cu care se identifică. Însă doar experiența directă și nemijlocită îți poate oferi înțelegerea deplină a fenomenului, studiul fiind, în acest sens, o necesitate de reflecție asupra evenimentelor deja trăite. Ce vreau să spun prin asta este că Sorrentino ne propune această cheie de lecturare prin care observatorul care se află în ipostaza de a trage concluzii și de a găsi termenii definitorii care compun cadrul cultural și istoric, este obligatoriu să fi fost un participant activ la fenomenul pe care îl studiază. Altfel, toată practica se reduce la o privire distantă din afara subiectului, pe care riscă să îl distorsioneze sau să-i găsească o explicație nesatisfăcătoare și insuficientă.

În film, Parthenope se află la vârsta ideală pentru a experimenta viața. Canalele senzoriale sunt deschise la maxim pentru a recepta tot ce vine spre ea, iar dorința de a acumula experiențe noi este pe măsura entuziasmului tinereții. Acum este momentul să adune ceea ce mai târziu îi va hrăni reflecția și cunoașterea. Ideea aceasta este strecurată atât de frumos în dialogul dintre profesorul ei, Devoto Marotta (Silvio Orlando) și Parthenope, în care Marotta îi spune că abia atunci când emoția, plăcerea, dorința și tinerețea vor dispărea, va putea să învețe să vadă. Cu alte cuvinte, acum este momentul să trăiești pentru ca mai târziu să poți înțelege.

Ce vrea să ne determine Sorrentino să înțelegem prin Parthenope? Opera pe care o contemplă el: Napoli și locuitorii săi. Pentru asta e nevoie să luăm în primul rând contact cu frumusețea locului, care se extinde în toate celelalte sfere. Până și actul religios este supus, prin dimensiunea culturală care stăpânește firea locului, conceptului de frumusețe materială. În loc să încerce să se debaraseze de bagajul acesta efemer pentru a deschide poarta către transcendent, expresia catolică ridică trupul ca atare la nivel de virtute. Cardinalul este la rândul lui vrăjit de frumusețea fizică a lui Parthenope, căreia îi dăruiește comoara lui San Gennaro (o altă emblemă a orașului) și o îmbracă în cele mai de preț odoare bisericești pentru ca, în final, să-și consume fizic atracția pentru ea. Secvența aceasta e cel mai viu exemplu al faptului că experiența religioasă este înțeleasă tot ca prelungire a laturii estetice prin simțuri.

Dincolo de aspectul frumosului, Sorrentino ne arată și fața socială a orașului, unde sărăcia, mafia și, evident, fotbalul sunt particularitățile care întregesc tabloul. Trecerea de la o idee la alta se face extrem de fluid, prin aceeași manieră stilistică prezentă în tot filmul de la un capăt la altul. Chiar dacă subiectele sunt în aparență diferite, senzația generală este că nimic nu e pus cu mâna în film, totul având o coerență dată de limbaj și viziune. Îmi vine în minte o discuție pe care am avut-o cu un prieten la un moment dat, care spunea că italienii sunt un popor capabil să facă artă din orice, idiferent că vorbim despre mâncare sau cele mai banale lucruri; este felul lor de a se exprima. Sorrentino a înțeles perfect ideea asta și a asumat-o în cele mai mici detalii.

Desigur, sunt unele lucruri pe care nu le-am atins în expozeul meu, fiindcă intenția a fost aceea de a mă focusa pe ce mi s-a părut mie mai important și mai grăitor în film. Sfatul este mergeți să vedeți în cinema acest spectacol de proporții pentru că el depășește sferele cinematografice cu care suntem obișnuiți și lăsați-vă purtați în această călătorie senzorială. Vizionare plăcută!