OSCAR 2025

De ce a câștigat Anora cele mai multe trofee?

Sincer, și pentru mine a fost surprinzător rezultatul! Mă așteptam ca The Brutalist să domine cele mai importante categorii, dintre care cireașa de pe tort fiind, bineînțeles, Best Picture. Cum a reușit să piardă teren povestea cu evrei în fața Palm D’or-ului semi-porno din 2024? Răspunsul este unul politic și regret că mă simt nevoit să scriu despre lucrurile astea aici, fiindcă blogul acesta e un blog despre filme și nu despre știri politice. Însă nu putem trece cu vederea contextul și derapajele care s-au produs în cinematografie de-a lungul anilor.

Dacă The Brutalist primea cei mai mulți lauri, eram în paradigma unui scenariu previzibil bazat tot pe criterii politice. Din păcate la acest tip de evenimente nu se mai judecă de mult valoarea unui film, pe cât de mult se ia în considerare factorul ideologic. Întotdeauna o poveste despre Holocaust, Al Doilea Război Mondial sau alte subiecte care sunt acum pe val va avea câștig de cauză în fața unui film care nu abordează astfel de tematici, dar care poate fi mai valoros cinematografic. Pe scurt, dacă nu ești în barca tendințelor, ori te duci la fund, ori plutești în derivă. Din punctul acesta de vedere, în 2025 la Oscar au concurat numai grei, dintre care, pe lângă cele două filme deja amintite, fac parte The Substance și Emilia Pérez. Cu Emilia Pérez s-a întâmplat un fenomen interesant. Filmul lui Jacques Audiard, premiat și la Cannes, a fost nominalizat atât la categoria Cel mai bun film internațional (care din 2020 nu se mai numește Cel mai bun film străin), cât și la Best Picture (adică Cel mai bun film). Nu știu dacă s-a mai întâmplat asta vreodată în istoria Oscarurilor pentru că nu am stat să analizez problema, dar mi s-a părut că merită subliniat măcar ca fapt divers.

Care a fost, totuși, factorul determinant pentru răsturnarea de situație? Răspunsul îl găsim în actualul conflict cu Rusia. Știu că mulți vor spune că este o aberație, însă de la scandalul din 2015-2016 cu #OscarsSoWhite, criteriile de premiere au devenit eminamente ideologice.

Fac din nou o scurtă trecere în revistă a firului narativ din Anora. După ce se îndrăgostește și se căsătorește cu fiul unui oligarh rus, Ani, o dansatoare erotică într-un club, află la scurt timp că realitatea stă cu totul altfel. Basmul de dragoste se tranformă rapid într-un calvar când tânăra se convinge că a fost trasă pe sfoară de un băiețel rus de bani gata, care nu-și respectă promisiunile. Și nu doar că nu-și respectă promisiunile, dar familia lui, care are multă putere și influență, va face orice pentru a anula căsătoria prin care odrasla răzgâiată și nerecunoscătoare le denigrează numele. Biata Anora nu este decât o victimă, care prin naivitatea ei a nimerit într-o poveste mult prea mare pentru ea. Pe de o parte, proaspătul soț nu caută decât puțină distracție, în vreme ce părinții închistați în valori conservatoare (ca să nu spun patriarhale) – cum îi șade bine oricărui rus – pun în mișcare o mașinărie întreagă pentru a opri dezastrul. Forțele sunt în mod evident disproporționale, așa că Ani renunță la luptă și acceptă desfacerea căsătoriei în termenii propuși de „agresori”.

Cu Anora se împușcă doi iepuri deodată: sex și ruși în același ambalaj. The Brutalist este mult mai cuminte din acest punct de vedere și trebuie să recunoaștem că e „mai film” decât Anora. Tocmai de aceea mi se părea alegerea evidentă, cu atât mai mult cu cât atinge subiectul Holocaustului și al emigrației, având în plus acea grandoare a unei producții de anvergură. Cealaltă variantă care se înscria la rândul ei pe traiectoria previzibilă pentru încoronare era Emilia Pérez. Însă odată cu scandalul legat de niște remarci critice mai vechi ale actriței transgender Karla Sofía Gascón la adresa musulmanilor și a incidentului cu George Floyd, filmul a pierdut mult din sprijin. Acest lucru s-a văzut și din faptul că Zoe Saldaña a fost singura căreia i s-a înmânat trofeul pentru Cea mai bună actriță într-un rol secundar (deși rolul interpretat este unul principal), în vreme ce la Cannes toate cele patru actrițe, inclusiv Gascón (aici nominalizată la categoria principală), au fost premiate. Săraca Demi Moore, nu cred că și-a revenit încă din șocul dureroasei înfrângeri suferite în fața unei puștoaice cu o carieră precară în actorie, care i-a suflat Oscarul. Într-un fel e în acord cu rolul pe care îl interpretează în The Substance, unde tinerețea fură lumina reflectoarelor și o aruncă pe cea care e mai experimentată, dar trecută, într-un con de umbră.

Cu 5 premii din 6 nominalizări, și toate la cele mai importante categorii – cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cel mai bun montaj și cea mai bună actriță în rol principal (Mikey Madison) – Anora a triumfat pe scena Oscarului. Cred că e de la sine înțeles că niciunul din aceste trofee nu reprezintă adevarata valoare a filmului. Cum pot regia, scenariul sau montajul acestui film să fie considerate ca fiind cele mai bune? În cel mai bun caz, Anora este o versiune extrem de ieftină a Sex and the City în variantă adolescentină, presărată cu puțin condiment rusesc, care, după părerea mea, i-a și pavat drumul spre podium. E de văzut ce se va întâmpla de acum înainte cu Sean Baker, regizorul mult aclamatului film. Va merge în continuare pe aceeași rețetă care i-a asigurat succesul la Cannes și la Oscar sau va schimba direcția când valul acesta va trece? Pentru că personal cred că era podiumului filmelor irelevante va apune mai devreme sau mai târziu. Spre binele cinemaului, sper că asta se va întâmpla mai devreme și nu mai târziu. Și mai cred că Sean Baker nu va prinde un loc când această schimbare se va produce, fiindcă a demonstrat deja ce (nu) poate face.