VERMIGLIO

Despre război, de la capătul lumii

Vermiglio este un titlu care la noi s-a strecurat timid, cu foarte puțină vizibilitate și din cauza asta aproape că era să-mi scape. Filmul, distins cu Premiul Juriului la Festivalul de la Veneția, mi-a adus aminte de lirismul vizual al lui Victor Erice și de ritmul domol de cinema observațional al lui Michelangelo Frammartino în Le quattro volte.

Deși nu pare, Vermiglio este un film despre război și efectele sale devastatoare spuse din perspectiva tandră a unei priviri feminine. Regizoarea Maura Delpero, care s-a inspirat din povestea familiei tatălui ei, a ales o abordare diferită pentru a înfățișa un tablou devenit deja clișeu. Câte filme cu subiectul celui De-al Doilea Război Mondial nu am văzut fiecare dintre noi? Câte din ele nu se concentrează pe lucrurile aparente și de prim impact emoțional ca violența și moartea? Maura Delpero, însă, ocolește cu multă delicatețe aceste trăsături previzibile și grosiere, alegând o variantă mult mai subtilă și mai umană de a vorbi despre un subiect atât de uzitat. Ea se concentrează pe fața nevăzută a războiului, care îmbracă chipul unui sătuc de munte uitat de lume, unde oamenii pare că își duc viața netulburați. Însă pe măsură ce pătrundem în ritmul liniștit din Vermiglio, realizăm că războiul mutilează lumea într-o formă aproape imposibil de imaginat, fără să existe scăpare.

Anul este 1944. Cesare Graziadei (Tommaso Ragno) este profesor la școala din sat și capul unei familii extrem de numeroase. Soția lui, Adele (Roberta Rovelli), veșnic gravidă, își împarte timpul între treburile casnice și creșterea copiilor. Căminul lor, suficient de generos pentru condițiile grele de trai din anii respectivi, dar mult prea înghesuit pentru cei peste zece membri ai familiei, este oglinda trecutului bunicilor noștri. Experiența acestui film este ca o călătorie în timp, unde fiecare din noi vom regăsi frânturi din poveștile părinților sau ale bunicilor.

Peisajul montan și dependența omului de cursul firesc al naturii se prelungesc în spațiul organic al casei. Așa cum anotimpurile își urmează propriul traseu neabătut, omul se supune la rândul lui acestui ciclu. Rigoarea este o condiție primordială traiului de zi cu zi, unde lucrurile trebuie făcute într-o anumită ordine bine stabilită și fără prea multe întrebări. Femeia își are locul ei clar definit în societate, iar Adele se achită exemplar de această sarcină. Cele trei fete mai mari – Lucia (Martina Scrinzi), Ada (Rachele Portich) și Flavia (Anna Thaler) – trebuie să calce de pe acum pe urmele mamei lor. Cu toate astea, năzuințele și vibrațiile interioare ale omului se revarsă dincolo de precizia gesturilor mecanice și stricte. Noaptea nu este doar pentru odihna muncii de peste zi, ci și un moment în care dorințele și întrebările prind glas atât la propriu, cât și la figurat. Discuțiile șoptite dintre frați și surori seara, înainte de culcare, sunt o evadere în imaginar, dar și o sudare a relațiilor interumane. Nu există dovadă mai mare de încredere în cel de lângă tine decât împărtășirea unui secret cu convingerea fermă că el nu va fi divulgat. Aceste lucruri absolut banale sunt surprinse în film cu atâta delicatețe încât te face să te întrebi la modul serios ce s-a întâmplat cu oamenii de nu mai sunt în stare să se comporte așa firesc și sincer unii cu alții. Răspunsul îl primim tot din film și este vorba despre un factor extern suficient de puternic și cu efecte de lungă durată, care destabilizează ordinea interioară a unei familii, comunități, a unui sat, oraș și, în final, a unei lumi întregi.

Războiul este indiscutabil un tăvălug care poate să radă tot în calea lui. În Vermiglio ai putea crede că efectele lui sunt mai blânde dat fiind amplasarea izolată a satului. Oamenii pot spera încă la un oarecare refugiu, dar în timp, valul îi va înghiți și pe ei. Unde mai pui că războiul are și caracterul pervers de a schimonosi lucrurile frumoase. Tocmai de aceea când Lucia se îndrăgostește de Pietro (Giuseppe De Domenico), un sicilian dezertor care își face apariția la ei în sat, nimeni nu se așteaptă ca războiul să își spună cuvântul în relația lor atât de târziu și la un moment atât de inoportun. Ironia este că deși conflictul armat este declarat încheiat, în realitate lucrurile sunt mult mai greu de cuantificat și nu țin cont de niște date oficiale puse pe hârtie. În filmul Maurei Delpero, tragedia abia acum începe, când totul ar fi trebuit să revină pe făgașul normal.

Păstrând aceeași cursivitate a limbajului estetic în manieră observațională, cu secvențe statice, cadre largi și compoziții tip tablou, filmul ne vorbește în termeni tandri despre moartea unei lumi sau, mai precis, despre cum realitatea mare o devorează pe cea mică. În parte se poate spune că Vermiglio este un coming of age în care ni se înfățișează toate etapele fenomenului prin personajele de vârste și preocupări diferite. Accentul cade pe problema feminină, dar fără să marșeze pe o teză feministă, ci, mai degrabă, ilustrând societatea patriarhatului așa cum era ea, nu ca judecată critică a omului contemporan care privește înapoi cu superioritate. În această comunitate, bărbatul în mod evident joacă un rol central, iar dacă se întâmplă să mai fie și dascăl, rolul lui este cu atât mai determinant.

Într-o casă cu mulți membri, dintre care majoritatea femei, cu o gospodărie de țară, în condiții grele de trai și în vreme de război, nu există prea mult timp pentru sensibilitate și reflecție. Cu toate acestea, Cesare, din poziția lui de profesor și pater familias, încearcă să mențină viu interesul pentru carte și cultură. Dintre toți membrii familiei, el este singurul care își permite această „aroganță” și, totodată, este și cel care hotărăște destinul propriilor copii. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Când crede că lucrurile se află sub control, războiul își cere tributul prin relația și, în cele din urmă, căsătoria fiicei sale Lucia cu dezertorul Pietro, care devine subiect de controversă. Prin aprobarea căsătoriei Cesare demonstrează, în calitatea lui de om cultivat, că nu cade victimă în jocul mărunt al prejudecăților, dar nici nu se așteaptă ca lucrurile să ia o întorsătură atât de greu de digerat. Într-o clipită, el și familia lui cad de la cinste la rușine, iar gura satului nu iartă.

Ce rămâne în urmă? Pare să fie întrebarea la care Maura Delpero ne împinge să reflectăm. Dincolo de o lume în schimbare, profund zguduită și mutilată, vedem cum timpul cicatrizează rănile. Nici acum nu este vreme de tânguire pentru că viața merge mai departe și nu te poți lăsa pradă disperării. Oamenii trebuie să-și găsească resursele de a se ridica și a o lua de la capăt într-un decor nou, incert, trăgând mereu după ei povara trecutului. Aceștia sunt pilonii pe care se sprijină noua lume; așa arată începutul păcii. Vermiglio rămâne umbra unei epoci apuse, amintirea unei vieți care s-a transmis din generație în generație, istoria unei familii pe care cineva s-a decis într-o zi s-o povestească în imagini…