TRAINS

Filmul ca o călătorie istorică

Trains este un documentar-eseu alcătuit în totalitate din imagini de arhivă, unde focusul principal îl reprezintă cele două războaie mondiale. Regizorul polonez Maciej J. Drygas ne propune o călătorie cu trenul prin Europa începutului de secol XX, călătorie care se confundă invariabil cu cea mai importantă etapă din istoria veacului trecut, dar și cu nașterea cinemaului. Să nu uităm că primul film al fraților Lumière – pastila de un minut a intrării unui tren în gara din La Ciotat – marchează începutul unei noi forme de expresie în cultură. Trenul devine așadar o metaforă a vieții (știu, sună clișeic), care pornește la drum într-un suflu plin de speranță și entuziasm pentru zorii noii epoci, urmând ca nu după multă vreme să se transforme într-o caleașcă mortuară.

Documentarul debutează cu un citat din Franz Kafka – Există speranță, infinit de multă speranță, dar nu pentru noi – stabilind de la bun început registrul cinic în care urmează să pașim. În primele secvențe asistăm la „nașterea” unui tren cu abur în uzină și „eliberarea” lui în lume – un proces întâmpinat cu mult elan pe tot mapamondul. Revoluția transportului devine accesibilă omului de rând, care, plin de exaltare, ia cu asalt vagoanele noii mașinării menite a-i facilita deplasarea și a-i deschide noi orizonturi. Cine s-ar fi gândit că acele orizonturi în curând vor semăna moarte?

Timp de 80 de minute asistăm la o călătorie pur vizuală și reflexivă din trecutul recent al omenirii. Lipsit de orice formă de dialog și sunet original înregistrat, filmul mut este însoțit de un design sonor bine dozat de către sunetistul lituanian Saulius Urbanavicius, care completează imaginile de arhivă și contribuie la atmosfera stranie. Principala reușită a lui Drygas cu acest documentar este că a adus în prim-plan imagini rare, care pentru mulți dintre noi sunt o noutate pe un subiect unde ce mai poate fi nou? Însă aceste imagini, în lipsa unui statement asumat, se opresc la un rol descriptiv, odată ce impactul puternic pe care îl generează în spectator e consumat.

Voi spune așa: ca valoare documentar-istorică, Trains este un film necesar, dar părtinitor. Este părtinitor fiindcă regizorul, care a sortat aproximativ o sută de arhive din întreaga lume, a ales să ignore complet arhivele rusești ca reacție la invazia din Ucraina (accesarea arhivelor vine la pachet cu un cost piperat, cost pe care Drygas nu a vrut să-l plătească Rusiei). Pentru sinceritatea și autenticitatea demersului său cu acest documentar, asta e ceva impardonabil. Cum să te lipsești de un aspect esențial din istoria secolului XX, ca trenurile deportărilor cu destinația Gulag, Siberia sau țările învecinate din Asia Centrală și să arăți doar o singură față a fenomenului? De vreme ce ni se prezintă imagini cu evreii deportați în lagărele de muncă naziste, nu e firesc să ni se arate și cealaltă operațiune similară? Oricât mi-aș dori să găsesc un temei rațional în alegerea lui Drygas, în cazul de față adevarul pur și simplu nu poate fi omis sau expus cu jumătăți de măsură. Cu atât mai mult cu cât ai ocazia de a întări teza conform cărora rușii sunt un popor de invadatori, autor a numeroase atrocități istorice.

Rămâne de dezbătut dacă din punct de vedere cinematografic filmul are vreo contribuție majoră. Ce e de apreciat este că autorul stabilește încă din titlu cadrul în care se va desfășura povestea de pe ecran. Traiectoria este clară (ca parcursul unui tren), filmul nu șovăie și nici nu bate câmpii. Dar este oare abordarea această poetică, filosofică, prin prisma trenului ca vehicul în creionarea unui portret colectiv al lumii europene prinse între cele două războaie mondiale un factor suficient pentru a declara filmul ca fiind relevant din punct de vedere cinematografic? N-am să dau un răspuns direct la întrebare, dar am să prezint niște aspecte importante, lăsându-i pe cei care au văzut filmul și citesc impresiile mele să decidă singuri.

Materialul de arhivă îl determină pe autor să fie tributar alegerilor făcute de alții în procesul de filmare propriu-zis. Asta, pe de o parte, poate impune niște limite prea stricte, iar pe de altă parte, dacă arhiva este generoasă (iar pe acest subiect este!) îl scutește de o treime din muncă. Practic treaba începe direct la masa de montaj, sărind peste cea mai lungă și poate cea mai grea etapă din construcția documentarului: munca „de teren”. Sigur că în cazul lucrului cu materialul de arhivă efortul de sortare este disproporțional mai mare decât în cazul unde imaginile care urmează a fi montate îți aparțin, în primul rând pentru că nu cunoști conținutul acelor imagini de arhivă. Cu toate astea, ele îți sunt gata servite, ție rămânându-ți doar să le alegi pe cele mai reprezentative pentru povestea ta și să le dai o coerență.

Din acest punct de vedere, lăsând la o parte chestiunea cu omiterea arhivelor rusești, Drygas a făcut o treabă excelentă. Imaginile din Trains sunt puternice, sunt de impact și vorbesc de la sine fără a fi nevoie de intervenția vreunui comentariu de tip voice over sau de alte explicații în găsirea unui sens. Totuși, e de bun simț ca munca pe care nu ai depus-o ca autor în procesul de producție să fie într-un fel compensată în etapele următoare. Nu e ceva ce scrie la manual, ci doar ca o formă de echilibrare într-un sens metafizic; să răsplătești efortul altora care ți-au livrat materialul de lucru. Asta s-ar putea realiza asumând o poziție clară și o viziune regizorală prin care să transmiți că ceea ce vrei tu să spui cu aceste imagini nu s-ar fi putut înfăptui altfel. Concluzia trebuie să fie una care să nu lase loc de interpretări și care să depășească nivelul impresiilor generale de tipul „războiul e nasol, lumea suferă”. Pentru cine e amator de „războiul e nasol, lumea suferă” sunt pline youtube-ul și posturile tv de reportaje făcute cu toptanul.

Ăsta ar fi reproșul meu pentru documentarul lui Drygas: faptul că îi lipsește o stație terminus sau măcar perspectiva unei stații terminus. Filmul nu că are final deschis, n-are final deloc. Rămâi cu senzația că această călătorie poate continua la nesfârșit în orice direcție vrea istoria. Gările de aici înainte sunt aleatorii fiindcă nu s-a trăit încă suficient pentru a fi trase concluziile necesare. În viața reală, la scară largă, sigur că nu se poate pune punct, doar virgulă. Dar în cazul unui film trebuie să știi cum și când să pui punct, altfel tot efortul riscă să fie în zadar. Probabil fără să vreau, într-o oarecare măsură, am dat și răspunsul la întrebarea de mai sus.

Concluzia generală ar fi că Trains, ca documentar de arhivă, propune o abordare oarecum ieșită din tipare pe un subiect „blockbuster”. Maniera în care o face denotă însușirea unui limbaj estetic bine conturat, o gândire outside the box căreia, din păcate, îi lipsește pasul decisiv și la care se adaugă alegerea trunchierii adevărului istoric sub un pretext care nu stă în picioare.