NOSFERATU 2024

Filmul horror de autor

Recunosc că am văzut cu o oarecare întârziere noul film al lui Robert Eggers (The Witch, The Lighthouse) şi nu am făcut-o din convingere, nici din curiozitate, ci mai mult ca să-mi omor timpul. Totuşi, gândindu-mă mai bine, am reuşit să extrag câteva idei care am considerat că merită discutate.

Nu ştiu prea multe despre Robert Eggers, dincolo de cele două filme menţionate mai sus, dar pe baza lor şi a acestuia din urmă pot să-mi dau seama că regizorul este preocupat la modul obsesiv de „cunoaşterea luciferică” (deviind puţin filosofia lui Lucian Blaga, aici termenul face referire stricto sensu). Situându-se în sfera „filmului horror de autor” (expresia nefericită îmi aparţine), regizorul american explorează din plin teme ca magia, ocultismul, prezenţele demonice; mai simplu spus – forme ale manifestării puterii luciferice în lume. Ce-l deosebeşte pe Robert Eggers de alţii care produc genul horror cu toptanul este o aplecare cu interes asupra problemei şi o aprofundare a subiectului nu de dragul de a livra un film care să bage spaima în spectator. Vedem la el o preocupare care poate fi asemuită cu un studiu, iar asta, după mine, este diferenţa majoră.

Toate filmele lui sunt filme de epocă, unde imaginile alb-negru, exceptând The Lighthouse (2019), care este integral alb-negru, sunt o marcă silistică definitorie. De ce consider că merită să aduc în discuţie cel mai recent film al său? O dată fiindcă face referire directă la o operă importantă din istoria timpurie a cinemaului şi a genului horror, care este rezultatul expresionismului german (F.W. Murnau – Nosferatu, eine Symphonie des Grauens) şi apoi pentru că, aşa cum am mai spus, filmele lui Eggers, deşi se încadrează în zona de produs comercial datorită genului abordat, păstrează totuşi anumite caracteristici a ceea ce eu numesc film.

Păstrând mare parte din cadrul filmului lui Murnau (inclusiv înfăţişarea contelui Orlok, cu îmbunătăţirile de rigoare, a rămas fidelă interpretării regizorului german), Robert Eggers vine cu o completare proprie în poveste, care scoate filmul din zonă desuetă a fantasticului, deschizând uşa către noi înţelesuri. În varianta sa, Ellen Hutter (Lily-Rose Depp, fiica lui Johnny Depp şi a Vanessei Paradis, într-o ipostază convingătoare) are o istorie mai veche cu vampirul Orlok (Bill Skarsgård), denumit chiar demon de către profesorul Albin Eberhart von Franz (cine altul decât Willem Dafoe?). Această legătură ia naştere în copilăria proaspetei soţii. Aşadar atracţia inexplicabilă dintre cei doi, care va dezlănţui teroarea peste tot în jur, nu este un joc al întâmplării, cum de altfel nu se cade să fie. Aflăm că tocmai Ellen este cea care invocă pentru prima oară prezenţa acestei stranii entităţi, care din acel moment pune stăpânire pe ea. Căsătoria ei cu Thomas Hutter (Nicholas Hoult) marchează începutul dezrobirii lui Ellen, sub semnul dragostei, de cel care o ţine înlănţuită şi care, în lumea oamenilor, se înfăţisează în persoana contelui Orlok.

Simţind că pierde controlul asupra „ibovnicei”, contele îşi ascute ghearele şi îşi înteţeşte atacurile, dându-i lui Ellen un ultimatum: alegerea ei de bunăvoie de a se însoţi cu el în schimbul stopării răspândirii ciumei şi a morţii pe care a semănat-o în lume. Este importantă sublinierea „de bunăvoie” pe care Eggers o face aici prin vorbele lui Orlok, altminteri firul dramaturgic respectând în mare parte traiectoria din Nosferatu-ul lui Murnau. Pătrunzând puţin pe domeniul teologiei, atât la propriu prin îngrijirea şi „tratamentul” pe care Thomas le primeşte la mănăstirea din ţinutul românesc după ce reuşeşte să scape din castelul contelui, cât şi pe plan metafizic (preotul îl înştiinţează că „aici e în siguranţă pentru că diavolul nu poate intra”), acest detaliu devine deosebit de important. Liberul arbitru în doctrina creştină este un element esenţial pe care se sprijină întreaga lucrare a izbăvirii sau a înrobirii şi pe care regizorul american îl pune aici pe tapet. Atunci, dacă e vorba despre libertatea de a alege, de ce Orlok îi forţează mâna lui Ellen în perspectiva sumbră a morţii tuturor celor din jurul ei şi a întregului oraş? Continuând pe firul logic al „filosofiei” care ni s-a deschis, prima alegere de bunăvoie a fost aceea de a-l seduce pe cel care mai apoi a luat-o în stăpânire. O dată ce Ellen şi-a oferit libertatea celui care acum îi ţine fiinţa captivă, a doua alegere nu mai poate sta sub semnul libertăţii dintâi, fiindcă ea a fost pierdută. Liberul arbitru în cazul de faţă nu se va putea recâştiga decât cu preţul sacrificiului de sine. Desigur că felul în care acest sacrificiu se realizează fizic nu poartă nimic din viziunea creştină asupra fenomenului, însă faptul că ideea a fost atinsă este ceva care aduce câştig de cauză filmului, măcar şi pentru simplul fapt ca îl scoate din sfera superficialului.

Cealaltă interpretare, de data aceasta ştiinţifică, ne este oferită prin personajul profesorului Albin von Franz, exponentul lui van Helsing din romanul lui Bram Stoker; şi acesta uşor modificat pentru a ne trimite cu gândul la un alt personaj celebru din domeniul psihanalizei şi al interesului pentru ştiinţele oculte. Dacă în romanul lui Bram Stoker, van Helsing era olandez, aici von Franz vine din Elveţia şi este imposibil să nu-l asemuim cu C.G. Jung. Interesant este că prin studierea lucrărilor şi a cărţilor scrise de unii ca Paracelsus (vestit alchimist din epoca renaşterii germane), von Franz ajunge la aceeaşi concluzie, că biruirea prezenţei malefice nu se poate obţine pe cale facilă „înfigând un ţăruş de fier în piept”, ci tot printr-un sacrificiu. Iată că omul de ştiinţă (dacă putem să-i numim aşa pe cei care studiază aceste practici pseudo-ştiinţifice), aplecându-se asupra fenomenului realizează o dată că aceste manifestări sunt reale şi apoi că e nevoie de mult mai mult decât poate produce intelectul uman pentru a te lua la trântă cu ele.

Ce aş vrea să mai adaug despre Nosferatu este că pentru prima dată am văzut un minim efort depus în scopul înţelegerii şi reprezentării corecte a spaţiului geografic de provenienţă al contelui-vampir. Dacă până acum în alte ecranizări, dintre care cea mai celebră fiind aceea a lui Coppola din 1992, Transilvania era un maglavais confecţionat din vagile cunoştinţe şi informaţii superficiale ale autorilor despre spaţiul respectiv, iată că Robert Eggers nu-şi mai permite aceeaşi indolenţă. Pentru prima oară (şi sper să nu greşesc când afirm asta, fiindcă pasajul ceremoniei religioase a nunţii din filmul lui Coppola unde cei doi preoţi oficiază în limba română este prea neînsemnat pentru a fi pus la socoteală) pe teritoriul lui Dracula se vorbeşte şi se pronunţă limba română autentică, oamenii sunt îmbrăcaţi adecvat portului tradiţional din vremea respectivă, mănăstirea este o mănăstire ortodoxă specific românească, maicile arată ca nişte maici dintr-un lăcaş de rit ortodox şi nu catolic, iar exteriorul castelului contelui Orlok este Castelul Corvinilor. Nu vreau să intru în polemici istorice, cu toate că dacă este să fim riguroşi Transilvania veacului al XIX-lea aparţinea de facto Austro-Ungariei, românitatea spaţiului intra-carpatic este imposibil de ignorat şi mă bucur că filmul nu o face. Să dăm cezarului ce-i al cezarului!

În încheiere, remake-ul lui Eggers după filmul mut din 1922 al lui Murnau mi-a produs nişte surprize plăcute. Cu toate că nu mă aşteptam la ceva nemaipomenit, şi nici nu e cazul de aşa ceva, regizorul american a reuşit să creioneze câteva elemente noi în poveste, dintre care cea mai importantă şi care dă consistenţa pe care celelalte filme nu o au, este ideea liberului arbitru şi a raportului cauză-efect în accesarea zonelor străine ale tărâmului de dincolo. Ce mai e de notat este că filmul reuşeşte fără îndoială să evite ridicolul, ţinând cont de cât de mult a decăzut acest subiect la stadiul de bâlci. Fără să fie vreo capodoperă cinematografică, Nosferatu este totuşi un film care merită menţionat, păstrând desigur proporţiile în ceea ce înseamnă contribuţia la nivel de limbaj şi viziune pentru cinema.