GOPO 2025

Câştigătorii care n-au fost

Nu este deloc surprinzător că Anul nou care n-a fost a pus monopol pe statuete anul acesta la Gala Premiilor Gopo. Cum se întâmplă de obicei, dintre toate filmele care intră în cursa principală, se alege unul care va colecta majoritatea şi cele mai importante premii, indiferent că merită sau ba. Asta spune multe despre maniera în care se votează, dar şi despre felul cum se decid nominalizările.

Industria românească de film este un fel de curtea şcolii, unde toţi se cunosc între ei (pentru că atât e „de mare” ţara asta şi pentru că, oricum, cinemaul la noi e un domeniu de nişă), iar Gopo e un fel de reuniune la final de an şcolar. Oricât de ironic ar suna, adevărul e că evenimentului îi lipsesc formalismul şi importanţa de rigoare pentru a se ridica la nivelul la care şi-ar dori să fie, atât ca ofertă de filme (deşi aici nu se face cu nimic vinovat), cât şi ca spectacol în sine. Dincolo de numerele ridicole şi glumele seci lipsite de umor (aş fi vrut să adaug şi rafinat după umor, dar realizez că e peste poate) de pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, unde a avut loc evenimentul, simt nevoia să subliniez că mecanismul de împărţire a laurilor este unul nedrept. Nici nu are cum să fie altfel de vreme ce colegii cu drept de vot se votează între ei sau pe ei înşişi. Valoarea filmului este probabil ultimul criteriu de pe listă.

Am făcut această paranteză pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu maniera în care se aleg câştigătorii. Dar problema apare şi la nominalizări. O întrebare care nu-mi dă pace este de ce ai încadra un film atât la categoria Cel mai bun film de lungmetraj (să zicem echivalentul Best Picture la Oscar), cât şi la film de debut. Nu este clar că din moment ce concurează la categoria grea, lupta la o categorie inferioară nu se va purta pe picior de egalitate? Altă întrebare: pe ce criterii s-a bazat juriul când i-a nominalizat pe Nicoleta Hâncu şi Adrian Văncică pentru Cea mai bună actriţă, respectiv actor, într-un rol principal, iar pe Iulian Postelnicu la rol secundar şi pe Mihai Călin, Andrei Miercure sau Emilia Dobrin deloc? Cu ce sunt mai „principale” interpretările primilor doi decât ale celorlalţi? Dacă e să o luăm la rigoare, ar fi trebuit nominalizaţi toţi cei şase actori care sunt protagoniştii celor şase „tablouri” din film şi înmânat un singur premiu colectiv. În altă ordine de idei, nu există termen de comparaţie între ce a jucat Nicoleta Lefter în Săptămâna mare şi rolul mărunt al Nicoletei Hâncu în filmul lui Bogdan Mureşanu, care i-a adus trofeul total nemeritat. Acelaşi lucru se aplică în cazul lui Doru Bem şi al lui Adrian Văncică. Pur şi simplu este inadmisibil să se pună egal între un rol de calibrul unui scurtmetraj şi unul care este de lungmetraj după definiţie. Cel puţin Ciprian Chiricheş a fost recompensat cu binemeritatul premiu pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

Totuşi, cum a ajuns Anul nou care n-a fost să monopolizeze gala? Simplu, pentru că lumii place. Este un film care le atinge multora o coardă sensibilă. Nu e nici prea sofisticat sau profund ca să-i scoată pe spectatori din zona de confort intelectual şi are o privire nostalgică, presarată cu poante pe un subiect cu priză la public. Cu toate astea, adevăratul câştigător al Premiilor Gopo ar fi trebuit să fie Săptămâna mare, nu pentru că tratează tema „evreilor prigoniţi” (oare când vor înţelege oamenii că nu criteriul politic este cel care dă valoare unui film sau unei opere de artă?) ci fiindcă e singurul film care stă în picioare, unde putem găsi o coerenţă la nivel de discurs şi de conţinut. Marea mirare este că Trei kilometri până la capătul lumii, biletul României la Cannes-ul de anul trecut (un film la fel de slab ca Familiar-ul lui Netzer, dar pe care nu le voi discuta acum), a luat un singur premiu amărât. Şi acela ar fi fost de bun simţ să meargă tot la Nicoleta Lefter pentru rolul din Captura, dar în schimb a ajuns la Alina Berzunţeanu pentru un rol mai degrabă episodic decât secundar.

Nu am să poposesc la fiecare categorie în parte, cu atât mai mult cu cât tiparul de premiere se deduce din cele expuse mai sus. Îmi permit să sar peste scurtmetraj ficţiune, fiindcă filmele sunt dezastruoase şi nu merită să ne pierdem vremea, ca să trec direct la documentare. Cred că e pentru întâiaşi dată când Radu Jude pleacă de la Gopo fără premiu! Să fie vorba despre o eroare în matrix sau votanţii au fost pur şi simplu daţi pe spate de Alice on & off? Dincolo de faptul că documentarul Isabelei Tent e un subiect demn de ştirile de la ora 5 muls pe toate părţile (mai puţin în ce priveşte relevanţa), mă întreb cum e posibil să le fi scăpat filmul Ioanei Grigore? Leo Records: Strictly for Our Friends este infinit mai valabil decât laureatul acestei categorii. În primul rând se poate distinge un parcurs al regizoarei şi o căutare, lucruri fundamentale pentru un documentar. Cât despre personaj, Leo este incomparabil mai ofertant, mai captivant şi mai rafinat decât o dependentă de droguri – mama unui copil făcut înainte de vârsta majoratului cu un rocker bătrân şi pervers – care devine prostituată pe videochat. Dar din nou, alegerea premiantului şi aici trădează nivelul cultural la care ne aflăm astăzi.

Aceasta este spuma filmelor româneşti culese în 2024. Poate ar trebui să ne bucurăm că încă le avem, aşa cum sunt, sau poate nu. Puseul de la Marfa şi banii, care a deschis un drum nou şi a dat un aer fresh cinemaului de pe aceste meleaguri pare că încet-încet se stinge. Iar dintre toţi autorii de filme pe care spaţiul acesta i-a dat, Cristi Puiu rămâne deocamdată singurul care poate să ducă povestea mai departe. Nădăjduiesc că nu peste multă vreme, câţiva dintre cineaştii care sunt încă la început de drum i se vor alătura. E nevoie.