THE DAY OF THE JACKAL – 2024

Sistem şi anti-sistem

Iată-mă din nou la aparat după o lungă perioadă de absenţă. Recunosc că vara nu este un anotimp prielnic pentru filme, nici ca stare de spirit, nici ca noutate în domeniul cinematografic. De regulă toamna se numără bobocii şi odată cu ei şi filmele.

Cu toate astea, m-am hotărât să trec în revista un nou serial lansat la finalul anului trecut de către Peacock Original, o reinterpretare a romanului omonim The Day of the Jackal al scriitorului britanic Frederick Forsyth. Celebrul roman cu spioni are şi o ecranizare în 1973 în regia lui Fred Zinnemann. Povestea originală urmăreşte traseul unui asasin profesionist contractat de o organizaţie paramilitară franceză pentru a-l elimina pe Charles de Gaulle. La baza cărţii se află un eveniment real: conspiraţia asasinării preşedintelui francez de către OAS (Organisation armée secrète) în perioada războiului din Algeria. Ecranizarea din 1973 păstrează cadrul original, însă noua adaptare plasează acţiunea în prezent, cu modificările de rigoare care decurg din asta.

Charles Calthrop – una din multele identităţi false ale lui Alexander Duggan, un fost lunetist de excepţie din armata britanică – trăieşte o viaţă dublă. Figura şi interpretarea lui Eddie Redmayne în rolul asasinului perfect aduc greutate personajului învăluit în paradoxuri. Pe de o parte îl vedem iî pielea Şacalului executând misiuni de asasinare cu meticulozitate şi prefesionalism suprauman, fără vreo urmă de remuşcare, sfidând aproape orice reguli. Pe de altă parte, Charles Calthrop este un soţ şi un tată iubitor şi devotat, atât cât îi permite fişa postului. Este de la sine înţeles că informaţiile reale despre meseria lui sunt ţinute la distanţă faţă de frumoasa, dar credula sa soţie, Nuria (Úrsula Corberó). Aceste două personalităţi se îmbină în personajul anti-erou, care per ansamblu dă senzaţia unui tip rasat şi elitist. Înalt, suplu, carismatic, calculat, manierat, misterios, un individ pe care hainele stau ţiplă şi care trăieşte în lux este imposibil să nu cucerească spectatorul. Impresia mea este că aceste detalii care alcătuiesc scheletul protagonistului prind contur într-o cheie de lecturare mai amplă pe care o voi aborda în cele ce urmează.

În primul sezon al serialului asistăm la o joacă de-a şoarecele şi pisica între Şacal şi agenta MI6 Bianca Pullman (Lashana Lynch). Ea conduce misiunea complicată de identificare şi capturare a misteriosului asasin, în vreme ce acesta pare că e mereu cu 2-3 paşi înaintea „băieţilor buni”. Sigur că la o primă impresie am fi tentaţi să cădem în capcana de a simplifica lucrurile (asta şi graţie clişeelor de care serialul nu este lipsit), aşa cum rezultă ele din mai toate dramele poliţiste: protagonistul – fie el detectiv sau criminal – este automat înzestrat de către autor cu o inteligenţă superioară, reuşind mereu să-i păcălească pe ceilalţi proşti. Deşi este adevărat că Şacalul e un tip deştept şi echipat cu toate cele necesare, Bianca Pullman nu este nici ea mai prejos. Relaţia dintre cele două personaje este construită pe motivul central al antitezei, dar cu rolurile inversate. Individul alb, nobil şi independent este întruchipat de asasin, iar femeia de culoare, ambiţioasă, dar ancorată în structurile unei organizaţii rigide este cea care ar reprezenta binele.

Aici lucrurile devin interesante şi în lumina evenimentelor actuale, unde omul e deprins să judece lucrurile în cheia simplistă alb-negru/bine-rău. La o privire mai adâncă, vom constata că micile detalii, care de cele mai multe ori sunt omise cu bună ştiinţă, sunt cele care dau consistenţă şi sens. După The Capture (2019), aceasta este a doua producţie pe care o urmăresc, unde se ating nişte puncte nevralgice, aproape ca o deconspirare apropo de funcţionarea şi dedesubturile unor instituţii ca armata şi serviciile de informaţii. Probabil deloc întâmplător este faptul că şefa MI6 este interpretată de aceeaşi Lia Williams în ambele seriale.

Pe măsură ce povestea curge, discrepanţa dintre asasin şi ofiţer devine din ce în ce mai rarefiată până când imaginile celor doi se suprapun (la propriu, în una din secvenţele ultimului episod cei doi se suprapun în reflexia unui geam). Pe plan personal şi familial, ambii se confruntă cu acelaşi tip de probleme, iar pe plan profesional ambii lasă victime în drumul lor. Diferenţa este că unul e perfect conştient de ceea ce face şi de scopul pentru care o face, pe când celălalt, în naivitatea lui, crede că servind unui scop nobil, daunele colaterale sunt scuzabile. În jurul acestei idei se ţese conflictul principal pe care l-aş rezuma în termeni banali ca fiind confruntarea dintre sistem şi anti-sistem. Ironia face ca Şacalul să fie un produs al aceleiaşi structuri, el fiind în trecut un om al sistemului, care în urma unui eveniment tragic se întoarce împotriva sistemului. Asta îi oferă un avantaj în faţa celei care se află pe urmele lui.

Şi mai cinic este faptul că instituţia în numele căreia Bianca Pullman acţionează, îl sprijină, printr-un lanţ complicat de personaje cu influenţă şi indivizi sus-puşi în slujba cărora se află, chiar pe rău-făcătorul pe care ea îl vânează. Iată cum binele devine ceva extrem de volatil şi ceţos, un concept cu care oamenii puternici cu interese obscure jonglează în funcţie de propriile interese. Pe plan etic, asta lucrează în favoarea „personajului negativ”. Putem lesne recunoaşte în această convenţie lumea în care trăim. Nu e departe de asta lista asasinilor făuriţi de serviciile secrete ale marilor puteri împreună cu programele lor secrete şi care, fie au scăpat de sub control, fie au sfârşit prin a fi anihilaţi din interior. (Pentru cei interesaţi de subiect recomand două serii documentare: Wormwood în regia lui Errol Morris şi Unabomber: In His Own Words).

Cu riscul de a încheia ebrupt acest expozeu, am să mă rezum la rândurile de mai sus, încercând pe cât posibil să nu stric surpriza celor care vor să urmărească serialul. Aş vrea totuşi să-mi exprim câteva gânduri şi aşteptări de la următorul sezon. Este necesar să fie clarificate unele amănunte deloc neglijabile cu privire la protagonist, în cheia unei construcţii credibile. O şi mai amplă incursiune în trecut, aşa cum bine au hotărât creatorii serialului să procedeze în episodul 8, ar fi de dorit în continuare, desigur, menţinând evoluţia firului narativ. Cum a reuşit Alexander Duggan să revină în lumea civilizată, să obţină zecile de paşapoarte cu identităţi false, să înveţe arta deghizării şi cine l-a ajutat să-şi construiască toată maşinăria din spate? – sunt întrebări care aşteaptă răspunsuri.