FIREBRAND & THE GREAT – O ANALIZĂ COMPARATIVĂ

Adevăr istoric şi dublu standard

Pe platforma HBO Max se pot viziona două drame istorice de epocă, ambele axate pe vieţile a două personaje feminine importante pentru perioada lor. În Firebrand o avem pe Katherine Parr, a şasea şi ultima soţie a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, în vreme ce serialul creat de Tony McNamarra (scenaristul cu care Yorgos Lanthimos a colaborat la The Favourite şi la Poor Things) o aduce în prim-plan pe Ecaterina cea Mare, ţarina Rusiei.

Firebrand, selecţionat în competiţia pentru Palme d’Or la Cannes în 2023, reprezintă şi debutul în limba engleză pentru regizorului braziliano-algerian Karim Aïnouz. Fără să fie vreun masterpiece, am să fac o aroganţă prin a spune că acest film excelează la capitolul actorie. De fapt, nucleul central al conflictului este dat de relaţia dintre temperamentalul şi imprevizibilul rege, intrat în istorie si pentru modul agresiv şi sângeros cu care îşi înlocuia soţiile, şi ultima consoartă din lista sa de regine. Alicia Vikander (cu o voce pătrunzatoare şi o dicţie ireproşabilă) şi Jude Law sunt motorul filmului. Fără de interpretarea lor, îndeosebi a lui Jude Law, pe care trebuie să admit că nu l-am recunoscut din prima datorită proporţiilor corporale „câştigate” pentru acest rol, Firebrand ar fi fost doar o altă dramă de epocă dintr-o categorie suprasaturată.

Numită regentă pe perioada campaniei lui Henric în Franţa, Katherine Parr este conştientă că rolul ei nu e determinant. Mai mult, venind după o serie lungă de soţii care au fost alungate din ordinul regelui sau chiar decapitate atunci când nu mai erau de folos, poziţia ei este una deosebit de riscantă şi direct dependentă de dispoziţiile de spirit greu de anticipat ale unui rege bolnav, care şi-a pierdut din vigoarea tinereţii, iar asta îi produce şi mai multă frustrare, şi mai multă indispoziţie şi seamănă şi mai multă teroare în jur. Orice gest, orice mişcare trebuie cântărite extrem de atent pentru a nu-i crea vreo supărare Majestăţii Sale, care preferă execuţia în locul discernământului. Meritul lui Karim Aïnouz este că a mizat ca întreg conflictul să fie determinat de relaţia dintre cei doi protagonişti şi a mizat corect, întrucât Jude Law şi Alicia Vikander sunt cei care dau substanţă filmului.

Dincolo de nivelul cinematografic, trebuie să aducem în discuţie şi dimensiunea istorică pe care Firebrand o abordează. Cum se întâmplă de la o vreme încoace, adevărurile istorice sunt surclasate de înflăcărarea ideologică a mesajului care trebuie sa răzbată dintr-un produs artistic. Filmul este mai mereu o victimă sigură datorită puterii de convingere şi a impactului generat de imagini. Katherine Parr devine, aşadar, la alegerea autorului, un exponent timid al evoluţiei feminine pe scara valorilor social-politice într-o epocă absolut contrară acestei idei. Nu intru în amănunte şi nu-mi propun să discut dacă a fost bine sau nu, însă ţin să subliniez că există pe lumea asta certitudini care nu pot fi denaturate indiferent de normalităţile actuale. Transformarea evenimentelor din trecutul istoric de dragul bricolării unei teze contemporane care marşează pe idei activiste şi nu numai o găsesc ca pe o trădare. Este păcat că interpretarea celor doi actori principali care dau glas şi consistenţă personajelor deloc fictive este umbrită de asemenea alegere dezamăgitoare. Cu toate astea, consider că putem vorbi despre Firebrand ca despre un film care stă în picioare ca film, nu ca document istoric.

Totuşi, am fost surprins să constat multitudinea de recenzii negative la adresa acestui film, atât din partea spectatorilor, cât şi din partea criticilor. Aş îndrăzni să spun că în proporţie de 90% toate invocă lipsa preciziei istorice ca minus. Total de acord, tocmai de aceea curiozitatea m-a împins în mod firesc să verific unde se situează serialul The Great (2020-2023), ţinând cont de scara acestor valori. Surprinzător (de fapt nu e deloc surprinzător, ci foarte previzibil) serialul de pe HBO Max are o notă de 8.1 pe IMDB comparativ cu 6.3 pentru filmul lui Aïnouz. Oare în The Great, care abundă în alterări istorice care depăşesc cu mult nivelul din Firebrand nu se aplică aceleaşi criterii? De ce într-o parte balanţa înclină în favoarea argumentului istoric, iar în cealaltă parte nu?

Înţeleg că The Great este creat ca o satiră, că elementul comic este dominant şi că din capul locului nu-şi propune să urmeze o traiectorie a adevărului, cum ne anunţă încă din generic. Chiar şi aşa, dacă era o satiră la adresa istoriei unuia din măreţele popoare făuritoare de civilizaţie şi cultură occidentală, oare avea parte de aceleaşi urale? În fond ambele opere cinematografice pledează pentru cauza şi rolul femeii ca factor pozitiv în societate. Şi aici urmează un dar…

Dar Ecaterina, de origine germană, este întruchipată în serial ca farul civilizator, modernizator şi progresist în mijlocul unui popor de dobitoace. Păstrând rigoarea istorică, ţin să reamintesc că fondatorul statului modern al Imperiului Ţarist a fost Petru I, nicidecum Ecaterina cea Mare. Deşi nu i se poate nega rolul substanţial pe care l-a avut în continuarea modernizării şi reformării, este important să ne situăm în concordanţă cu faptele. Sub această formulă convenabilă a satirei, The Great schiţează un portret grosolan şi vulgar al naţiunii ruse. Se merge până într-acolo încât realitatea istorică îmbracă forma unei poveşti de dragoste (ce-i drept, cu ciudăţeniile ei) între Ecaterina cea Mare (Elle Fanning) şi Petru al III-lea (Nicholas Hoult), când de fapt căsnicia celor doi a fost un eşec total. În serial, Petru al III-lea este fiul legitim si moştenitorul direct al ţarului Petru cel Mare, în realitate el fiind nepotul său.

Mai mult, momentul decesului celor doi suverani din cele două filme, este abordat, în ambele cazuri, după cum au dorit autorii lor, nu după cum este consemnat. Ca o ironie, decesul lui Petru al III-lea, care se crede a fi rezultatul unui complot al Ecaterinei pentru a prelua titlul de împărăteasă de la soţul ei, este tratat în The Great ca un accident penibil. De cealaltă parte, moartea regelui Henric al VIII-lea, care a fost o moarte naturală, este închipuită în film ca fiind mâna reginei Katherine Parr. Atunci cu ce deranjează inconsecvenţa istorică dintr-o parte, iar din cealaltă parte nu?

N-am să mai lungesc prezentarea, aşa că am să închei adresând câteva întrebări societăţii contemporane:

1. În baza căror argumente se decide că istoria unei superputeri este mai prejos şi mai facil de luat în râs decât a alteia?
2. De ce nu putem fi consecvenţi în modul nostru de gândire şi judecăm cu dublu standard în funcţie de cum ne convine?