ONE BATTLE AFTER ANOTHER

Când filmul alunecă pe panta politizării

Recunosc, am mers cu așteptări la acest film pentru că în mintea mea nu reușeam nicicum să-l decuplez pe Paul Thomas Anderson de extraordinarul său film There Will Be Blood (2007). Informându-mă sumar despre One Battle After Another înainte de a-l vedea, trebuie să spun că subiectul mi-a dat oarecum cu virgulă. Totuși, eram convins că abordarea va fi una diferită, în cheia unei cinematografii clasice, unde politicul cedează rolul principal în favoarea cinemaului de calitate, făurit cu discernămînt și responsabilitate; atribute pe care P. T. Anderson a demonstrat cu mai multe ocazii că le stăpânește atât de bine. În sprijinul acestei afirmații mă simt nevoit să aduc cititorilor exemple precum mai sus amintitul There Will Be Blood, care i-a adus și un binemeritat Oscar lui Daniel Day-Lewis, The Master (2012) și Phantom Thread (2017). În cel din urmă, același Daniel Day-Lewis interpreta ultimul său rol într-un film, anunțându-și pentru a doua oară retragerea din viața de actor profesionist, asta până la recentul Anemone (2025), regizat de fiul său, Ronan Day-Lewis. În treacăt fie spus, nu cred că acest actor a dat în toată cariera sa vreun rol slab și nici nu cred că s-a compromis vreodată din punct de vedere profesional. Admit că nu am studiat cu atenție și nici nu cunosc toate aparițiile sale ca actor de film din perioada tinereții, sau rolurile secundare, dar socotesc că acestea (presupunând că ar contrazice spusele de mai devreme) nu au forța necesară de a-i știrbi marele talent, rigurozitatea și latura etică de care a dat dovada în abordarea meseriei de actor.

Am ținut să fac această paranteză fiindcă mi se pare necesar să vorbim puțin, mai ales în contextul actual, despre oamenii din acest domeniu care încă mai cred în meseria lor ca într-o chemare și care pun preț pe anumite principii, dincolo de orizontul faimei, al succesului de moment și al remunerației grase. Știu că poate suna idealist și că vremurile sunt ostile acestui tip de gândire, însă istoria ne-a demonstrat că doar această formulă trece testul timpului. Restul sunt valuri care, mai devreme sau mai târziu, se vor sparge de țărm. La fel este și cazul recentului film al lui P.T. Anderson.

Inspirat din romanul Vineland semnat de Thomas Pynchon, One Battle After Another este un manifest politic. Autorul se dă peste cap să ne arunce într-o convenție cu valoare de adevăr absolut, unde un sistem alcătuit din dreapta radicală ni se prezintă ca fiind responsabil pentru haosul dezlănțuit în țară. Teme precum black lives matter, drepturile imigranților și Antifa sunt readuse în prim-plan, pe fondul lor construindu-se teza filmului, extrem de fragilă și gratuit-forțată. De ce spun asta? Pentru că filmul nu trădează vreo urmă de interes din partea autorului de a crea un cadru măcar de o minimă credibilitate, în care spectatorul să nu simtă constant nevoia de a se agăța de un hint pentru ca narațiunea să stea în picioare. Lucrurile evoluează arbitrar și de așa natură încât la un moment dat se pune întrebarea firească dacă nu cumva totul este tratat într-o cheie satirică. Mergând pe această linie, suntem în situația de a încerca să găsim în film elemente care să confirme teoria. Exceptând câteva pasaje de un comic ieftin la adresa supremației albilor și fără o miză dincolo de asta, ne vedem nevoiți s-o luăm de la capăt căutând acel ceva care să dea sens întregii construcții. Cu lupta anti-fascistă nu e de glumit, pare să ne transmită Paul Thomas Anderson, iar noi ne conformăm și rămânem serioși până la capăt.

Am ajuns cu prezentarea până în acest punct fără a face vreo precizare despre povestea din film și socotesc că a venit momentul. Dramaturgic, filmul este împărțit în două, delimitat de o perioadă de timp de 16 ani. În prima parte luăm cunoștință cu un grup de câțiva revoluționari de tip Antifa, majoritatea de culoare, conduși de „wonder-woman” Perfidia Beverly Hills (posibilă aluzie ironică la faptul ca în celebrul oraș din apropierea studiourilor de la Hollywood, peste 80% din populație este reprezentată de albi?). Bob Ferguson (Leonardo DiCaprio) este un alb minoritar în grupul de revoluționari și artizanul de bombe. Adrenalina luptei, a violenței și a riscurilor la care se expun încălcând legea prin acte de natură teroristă este „balansată” de relația amoroasă dintre cei doi. Rețeta pentru o bombă perfectă!

Mai în glumă, mai în serios, alăturarea dintre Teyana Taylor și DiCaprio este „o nepotrivire de caracter”, de care nu pare să se țină seama în film. Pur și simplu cei doi nu „cadrează” împreună, ignorând prejudecățile de tip rasial, din cauză că filmului îi lipsește un punct de sprijin în această alăturare de personaje. Dincolo de ceea ce se vede, fad și insipid, protagoniștii nu vin cu un bagaj propriu; nu se simte o construcție serioasă de personaj în spate, mai degrabă totul este tratat în defavoarea personajelor și în favoarea mesajului politic. Mesajul devine, așadar, personajul principal, indiferent cât și-ar da silința bietul DiCaprio să pară credibil în rolul de gangster revoluționar de tip Harlem, adoptând pe pilot automat un limbaj care sună stângaci ieșind din gura lui (Viva la revolución!). În ciuda acestor diferențe, Bob și Perfidia se iubesc cu disperare până când apare un copil în peisaj, care devine moment de cotitură în film. Wonder-woman, proaspăt devenită mamică, se confruntă cu o criză existențială la finalul căreia simte chemarea revoluționară mai puternică decât rolul de mamă. Își abandonează partenerul-artizan-de- bombe împreună cu copilul, pentru a-și continua lupta anti-fascistă moștenită de generații în familia din care provine.

Salt în timp peste 16 ani: Perfidia dispare din peisaj, iar Bob este un coate-goale, care își îneacă amarul în alcool și droguri, dar cumva reușește să fie un tată responsabil pentru Willa (Chase Infiniti). Stabilitatea precară a familiei monoparentale și inter-rasiale este zdruncinată în momentul când colonelul Steven J. Lockjaw (Sean Penn), care le făcea zile fripte celor din grupul revoluționar în anii lor de glorie, pornește o vânătoare împotriva lui Bob și a fiicei sale. Motivul: disperarea colonelului, proaspăt intrat într-un club ultra-select unde se permite accesul doar membrilor rasei pure cu un trecut impecabil, de a-și verifica suspiciunea conform căreia Willa ar putea fi fiica lui (da, wonder-woman avea mai mulți pretendenți albi de ambele părți ale baricadei, prinși în mreje de farmecele ei de femeie puternică și independentă) și de a elimina această pată din viața lui. Asta declanșează conflictul principal din film, care atrage după sine un carusel de evenimente unde lucrurile ar putea să o ia în orice direcție, simțul raționalului și al ridicolului lipsind cu desăvârșire în această paradigmă.

N-am să mai insist cu firul narativ pentru a nu strica surpriza celor care n-au văzut încă filmul, dar și pentru că de aici încolo, totul devine irelevant sub acest spectru. Personajele, după cum spuneam, sunt plate și terne, ele nu se dezvoltă. Convenția în care au fost create nu le permite să se plieze pe situație, cum e firesc pentru orice om. Din contră, dau senzația că indiferent ce s-ar întâmpla, nu ar putea să producă o schimbare majoră în străfundurile lor, pentru că traseul le-a fost deja decis, iar ele sunt gândite din fabrică să răspundă la stimuli așa cum au fost programate. Cum despre dimensiunea cinematografică (limbaj, estetică, manieră) nu consider că sunt lucruri notabile asupra cărora să poposim, propun să ne ocupăm puțin de latura propagandistică a filmului.

De menționat este că traseul festivalier nu a făcut parte din strategia filmului, el fiind lansat direct în cinematografe, atât în SUA, cât și în România, pe data de 26 septembrie. Este ceva rarisim ca un film să aibă lansarea în aceeași dată în două colțuri ale lumii atât de îndepărtate ca distanță geografică, dar și ca relevanță pe scena mondială. Luând alte două exemple la întâmplare, în Franța lansarea a avut loc pe 24 septembrie, iar în Italia pe 25 septembrie. De aici nu putem decât să tragem concluzia că manifestul One Battle After Another a trebuit să răsune pe tot globul simultan, la scurtă vreme după asasinarea activistului conservator MAGA, Charlie Kirk. Vom ocoli discuția pe acest subiect fiindcă nu reprezintă punctul central al analizei, dar mesajul politic fără echivoc al filmului nu ne permite să omitem trecerea în revistă a contextului social pe fondul căruia filmul și-a făcut apariția pe marile ecrane. Întâmplător sau nu, atât asasinatul lui Kirk, cât și evenimentele din film, sunt mult prea asemănătoare pentru a fi trecute cu vederea.

Fără niciun fel de subtilitate (totul în film este grosier și pronunțat) One Battle After Another ne spune că violența, atacurile armate și în final crima sunt justificate atâta vreme cât la mijloc este vorba despre lupta dreaptă, anti-fascistă. Faptele sunt interpretabile și capătă valențe de bine sau rău în funcție de cel care trasează direcția. Dacă astăzi Paul Thomas Anderson ne spune că în opinia lui este ok să lupți cu arma în mână sub steagul antifascist și să mături în cale orice nu corespunde cu acest deziderat, mâine altcineva poate să spună viceversa. Totul depinde de ideea care capătă amploare și nu de principiul de sine stătător al binelui și al răului. Din nou, cum am amintit și în alte rânduri, filmul devine victima politizării excesive și este folosit ca mijloc de expresie al judecății cu dublu standard.

Întrebarea mea, pe care o lansez în eter, este de ce ar vrea un regizor ca Paul Thomas Anderson, cu un portofoliu important de filme adevărate, să se compromită în asemenea măsură? Ce îl împinge pe un actor ca Leonardo DiCaprio să-și dea singur foc la valiză cu un asemenea rol echivalent cu un personaj de desene animate? Oare a devenit imposibil de urmat exemplul lui Daniel Day-Lewis? Oare a dispărut cu totul spiritul critic al artistului, încât nu mai este în stare să (se) vadă la adevărata dimensiune? Sper că cinemaul nu va fi acaparat definitiv în următorii ani de ideologie și filosofie cu substrat politic și că va afla portița de scăpare din această criză în care a fost vârât.