FATHER MOTHER SISTER BROTHER

Un film, trei poveşti, acelaşi Jim Jarmusch

Este atât de îmbucurător să constați că pe parcursul timpului și în ciuda zeitgeist-ului un autor a rămas fidel propriului său stil! Indiferent câtă presiune se face prin intermediul trendului, autorul știe mai bine și în plus are și certitudinea dublată de siguranță de sine, care trec dincolo de ecran.

După fiasco-ul lui P.T. Anderson, m-am dus cu o fărâmă de strângere de inimă să văd filmul lui Jim Jarmusch. M-a încercat suspiciunea că poate și el a deviat de la traseu, dar apoi mi-am adus aminte că Jarmusch a fost mereu un non-conformist și un rebel în ciuda anilor care s-au scurs de la primele lui filme. Și parcă tocmai pentru a întări afirmația, Father Mother Sister Brother este gândit ca o prelungire a lui Coffee and Cigarettes (2003). Ideea unui autor care își citează propria operă nu trebuie confundată aici cu un simptom al aroganței și al stimei exagerate de sine, ci trebuie înțeleasă ca o revalidare a statement-ului artistic. Dacă nu ne-am lămurit până acum, Jarmusch ne mai întinde o mâna de ajutor: Cate Blanchett și Tom Waits distribuiți în ambele filme la o distanță de 22 de ani, clasicele cadre statice cu masa din perspectiva bird’s eye view (văzută de sus), care sunt laitmotivul vizual și drumurile cu mașina – o trimitere directă la Night on Earth (1991). „Același acum ca și atunci” pare să ne şoptească regizorul; aceleași preocupări tematice, aceiași actori, aceeași manieră de lucru.

La fel ca în filmele amintite mai devreme, Father Mother Sister Brother este o antologie de întâmplări, de data asta doar trei la număr. Ar fi o imprudența să socotim aceste trei situații ca fiind părți de sine stătătoare din simplul motiv că ele împreună alcătuiesc cheia interpretării tematice, cu precădere ultimul capitol, care le și încheagă pe celelalte.

Nefiind un film narativ, ci mai degrabă liric în abordarea dramaturgică și stilistică, poezia la Jarmusch fiind o formă de expresie în cinemaul pe care îl practică, este mai degrabă indicat să ne raportăm la film ca la un poem. Atmosfera ne poartă oricum în această direcţie. Cu ideea asta în minte, vom observa că în film apar „figuri de stil” lesne de recunoscut într-un text liric: rime (vizuale), repetiții (vizuale și vorbite), comparații, metafore. Țînând seama că plonjăm în universul intim a trei relații de familie, fiecare disfuncționale în felul său, dar toate vorbind despre alienare, este de la sine înțeles că nu cuvintele, ci sentimentele, intențiile mascate și pauzele lungi și stânjenitoare din conversațiile golite de miez sunt cele care definesc starea generală de spirit. Ceea ce nu se spune devine mai semnificativ decât ceea ce se spune, la fel cum ceea ce nu ni se arată, dar ne este sugerat, devine mai important decât ceea ce vedem.

Cele trei părți ale filmului gravitează în jurul aceleiași premise: părinții care sunt vizitați de copiii lor. Vizitele nu decurg deloc firesc fiindcă atât părinții, cât și copiii s-au înstrăinat unii de alții. Dialogul dintre ei e stângaci, minimalist și glacial. Nimeni nu se simte confortabil în situația în care se află, dar toți încearcă să disimuleze realitatea cu aceeași nesiguranţă care nu-i părăsește până la final. Copiii adulți, unii din ei deveniți la rândul lor părinți, sunt oameni neîmpliniți, frustrați, cu o viață de familie ratată, dar care fac eforturi da a da cât mai bine în fața părintelui care a avut și are în continuare așteptări de la ei. Tot filmul speculează ideea problemelor care nu se rostesc și a aparențelor care trebuie menținute cu orice preț, chiar și în fața celor mai apropiați oameni. Acum devine și mai relevant de ce Jarmusch reia cu insistență anumite elemente în fiecare din cele trei fragmente. Nu e vorba doar de minimalismul și absurdul situației prin repetarea lui, ci de faptul că autorul își tratează spectatorul ca pe un individ iscusit, care știe să recunoască indiciile pe care le primește. De ce apar mereu aceleași ferestre mari cu priveliștea exterioară, care parcă te invită să evadezi din interiorul casei unde te simți captiv? De ce mereu aceleași fotografii de familie, unde totul arată minunat și oamenii zâmbesc? De ce trec acei tineri pe skateboard atât de nonșalant pe lângă personajele din film? De ce se discută despre apă?

În primul capitol, Father, un tată în vârstă și văduv (Tom Waits), care trăiește înr-un loc restras la marginea unui lac înconjurat de pădure, așteaptă (după cum sugerează și numele Waits) vizita celor doi copii, Jeff (Adam Driver) și Emily (Mayim Bialik). Încă de la început ni se face cunoscut că asistăm la o punere în scenă: tatăl își pregătește dezordinea din casă aruncând cărți pe podea, haine pe scaune, veselă pe masă. Cu alte cuvinte își organizează mizanscenă potrivit rolului de bărbat văduv și singur, care din când în când apelează la copii, cu precădere la fiul mai sensibil, pentru bani. Numai că uită să-și dea jos Rolexul de pe mână, iar Emily, ca orice femeie cu spirit de observație, care pe deasupra nu crede în totalitate văicărelile tatălui, nu ezită să facă o remarcă pe seama ceasului. Acest prim capitol, poate cel mai bogat în detalii de felul acesta, stabileşte de la bun început cadrul în care se desfășoară cele trei tablouri. Pășim într-o lume a aparențelor, unde oamenii, în ciuda vârstei, își cheltuiesc energia pentru imagine: Range Rover-ul lui Jeff, pe care tatăl îl observă cu încântare, ciudata potrivire a culorii hainelor pe care copiii și părinții le poartă, interiorul dichisit al casei cu mobilier de bună calitate.

Cu toate că personajul tatălui poate fi ușor catalogat un escroc, lucrurile nu stau întru totul așa. Jocul de rol pe care îl practică în față copiilor are o dublă menire. Pe de o parte salvează aparențele prin confirmarea așteptărilor pe care le au cei doi frați despre tatăl în vârstă și singur, lucrul acesta fiind un catalizator pentru felul în care Jeff simte nevoia să-și împace conștiința încărcată de vină pentru rarele momente în care își caută părintele. Ce variantă mai bună decât să ajuți cu bani și alimente de calitate frumos împachetate într-o cutie? Atât de clişeic, dar atât de la îndemână încât putem specula chiar că tatăl face asta de dragul copiilor, pentru a nu-i pune într-o situație și mai stânjenitoare. A doua menire a jocului de rol are legătură cu omul Tom Waits și cu încărcătură personalității lui. Este știut că Jarmusch aduce în filmele lui elemente reale din viețile actorilor cu cu care colaborează, mulți dintre ei fiindu-i prieteni vechi. Aș zice că aici aura de vedetă a muzicianului  „a dat pe dinafară” în sensul că Tom Waits nu poate fi altfel decât un star non-conformist, iar autorul ne dezvăluie în final această latura a sa, care l-a şi făcut celebru.

Partea a doua a filmului se petrece în Dublin, unde Lilith (Vicky Krieps) și Timothea (Cate Blanchett) își vizitează mama (Charlotte Rampling). Deși vizita are loc o singură dată pe an, aflăm că ambele fiice s-au mutat în Dublin pentru a fi mai aproape de mama lor, o englezoaică sadea, stabilită cu ceva timp în urmă în capitala Irlandei. Același tablou din capitolul precedent se recompune și în Mother, cu unele amănunte diferite. Ce vedem aici este o casă de păpuși, unde totul e aranjat ca pentru reviste de la gama de culori a veselei și a prăjiturilor până la mizanscenă. Manierele și eticheta trebuie respectate cu sfințenie cum îi șade bine unui englez pur-sânge. Dacă în Father se mai întrevedeau niște „scăpări” de comportament uman, aici orice urmă de afecțiune este sugrumată de setul strict de reguli.

Segmentul final, Sister Brother, ne pune în față un context diferit: ce se întâmplă când părinții nu mai sunt. Gemenii Skye (Indya Moore) și Billy (Luka Sabbat) și-au pierdut de curând părinții într-un accident aviatic. Cei doi fac o ultimă vizită în apartamentul parizian al părinților, care a fost golit de toate obiectele personale pentru a fi predat următorilor chiriași. Frații rememorează episoade din trecut, se uită peste fotografii și acte, sunt încercați de stări nostalgice și povestesc cu drag despre părinții minunați pe care i-au avut. Într-adevăr, din vorbe și din fotografii pare că pentru prima oară în film avem de-a face cu o familie normală, ba chiar specială. Am fi totuși naivi să credem asta, țînând seama de primele două episoade. Oare de ce ar simți autorul dintr-o dată nevoia să ne livreze la final o poveste fericită și banală? Nu găsesc nicio logică în explicația asta și nici nu-l pot bănui pe Jarmusch de superficialitate atâta vreme cât filmele lui nu trădează astfel de cusururi. Din contră, capitolul al treilea ne demonstrează încă o dată că aparențele persistă chiar și după moarte. Nu știm cum a fost cu adevărat relația dintre gemeni și părinți, știm doar ce vor personajele să ne arate, însă putem ghici răspunsul din indiciile precedente. Oare Jeff și Emily sau Lilith și Timothea s-ar fi comportat cumva diferit într-o situație similară? Sunt tentat să spun că nu. 

Un ultim lucru aș vrea să mai adaug referitor la film, iar asta are legătură cu felul în care Jim Jarmusch alege să folosească spațiul ca pe o extensie a personajelor. De vreme ce protagoniștii sunt atât de scumpi la vorbă și atât de distanți unii cu ceilalți, spațiul are aici rolul de a umple informațiile lipsă. La tată vedem slăbiciunea pentru obiectele scumpe în mobilierul din casă, la mamă întreaga vilă este o oglindă a personalității ei rigide, dar de o eleganţă fină, iar apartamentul parizian, așa gol cum e, păstrează un aer boem.

 Trei „felii de viață”, trei familii, trei interioare, trei orașe. Father Mother Sister Brother premiat cu Leul de aur la festivalul de la Veneția de anul trecut este un film care recompune stilul cinematografic distinct al lui Jim Jarmusch, unde tandrețea, umorul și poezia sunt trei „ingrediente” nelipsite.