DR. STRANGELOVE

Sau cum am învățat să nu-mi mai fac griji și să iubesc bomba

Există pe lumea asta câțiva oameni înzestrați cu un al șaselea simț în diverse domenii – știință, arte, literatură, filozofie – care au reușit să ghicească și să anticipeze cu destulă precizie încotro o va apuca omenirea. Cu ce se deosebesc toți acești „profeți seculari” ai lumii moderne de restul populației sunt o atenție sporită și o sensibilitate crescută pentru câteva lucruri foarte importante: înțelegerea și interpretarea corectă a evenimentelor istorice, schimbările care intervin în lume, spiritul vremurilor care pune în mișcare această mașinărie de transformare a societății și o eventuală finalitate care s-ar putea desprinde din aceste fapte.

În ultimii ani și mai cu seamă de la pandemie încoace a apărut o inflație de filme și seriale cu teme apocaliptice și post-apocaliptice. Fie că e vorba despre războaie civile ca în One Battle After Another, invazia planetei cu zombies sau scenarii post-calamități microbiologice ca în The Last of Us, futurist-robotice în Westworld sau nucleare în Silo, este limpede că nu e doar un trend. Casele de producție și diverșii finanțatori care aruncă bani în această industrie pare că au o apetență crescută pentru povești cu lumi distopice… dar la fel are și publicul. Dintre toate producțiile care au apărut pe acest subiect, de departe cea mai relevantă este Severance fiindcă imaginează un sistem diabolic perfect coerent pentru indivizii contemporani. Dacă în celelalte scenarii accentul cade pe lupta pentru supraviețuire într-o societate sau un mediu ostil traiului uman, în Severance lupta este mult mai perversă, ea având loc în interiorul minții omului și a propriei sale identități. N-am să dezvolt fiindcă am discutat despre serial într-o analiză de anul trecut aici.

Am făcut această introducere amplă pentru a justifica de ce am ales să scriu despre Dr. Strangelove. Ținând seama de recentele evenimente în desfășurare și de proaspătul război izbucnit în Orientul mijlociu, am hotărât să fac o concesie și să aduc în discuție un film mai vechi. Stanley Kubrick, ca un mare cineast (cel mai mare în ceea ce mă privește) și un mare vizionar a încapsulat în această comedie neagră din 1964 realitatea pe care o trăim astăzi. Întâmplător sau nu, filmul a fost lansat la scurtă vreme după asasinarea lui Kennedy, iar filmările s-au încheiat chiar în luna noiembrie a anului 1963. De ce e relevant acest detaliu? Subiectul filmului îl reprezintă lansarea bombei nucleare de către americani în plin război rece și criza care decurge din asta.

Simplificând lucrurile, întreg conflictul războiului rece dintre Uniunea Sovietică și SUA se reduce la isteria creată în jurul bombei nucleare. Măiestria lui Kubrick constă în faptul că a tratat acest subiect spinos într-o cheie umoristică în plină desfășurare a războiului rece. Nu că lansarea unei bombe nucleare ar fi ceva comic, dar în cazul de față satira este folosită ca o pavăză. Îmi rezerv dreptul de a specula că această alegere l-a scutit pe Kubrick și de multe alte belele.

Așadar, pe fondul conflictului descris mai sus, un general instabil mental, cu un nume predestinat – Jack D. Ripper (Jack the Ripper sau pe limba română Jack Spintecătorul) – activat de propriile angoase și scenarii conspiraționiste, ia singur decizia și fără o prealabilă consultare cu superiorii de a activa un plan de urgență militară. Acest plan este transmis personalului forțelor aviatice, care execută orbește comanda primită. Protocolul presupune ca odată ce planul este activat, toate rețelele de comunicare ale bombardierelor să fie oprite. E lesne de înțeles că asta presupune că orice efort de a-i întoarce din drum pe cei care au pornit în misiunea sinucigașă de a lansa bomba nucleară asupra Moscovei este sortit eșecului. Pe fondul acestor vești, în administrația SUA se constituie pronto o celulă de criză formată din președintele Merkin Muffley (Peter Sellers), care încearcă să calmeze spiritele încinse și să găsească soluții diplomatice, generalul Buck Turgidson (George C. Scott), un patriot american sadea care vede în război o oportunitate strategică, ambasadorul Rusiei (Peter Bull) și un savant paralizat în scaun cu rotile, care apare abia la final și livrează soluția salvatoare. Panica este cu atât mai amplificată cu cât lovirea țintei duce la declanșarea unui răspuns nuclear al sovieticilor prin detonarea automată a unui device denumit doomsday machine (mașinăria apocaliptică). Această mașinărie va împrăștia un nor radioactiv letal pe toată suprafața Pământului, ceea ce va distruge orice formă de viață pe planetă pentru următorii 93 de ani.

Indiferent cât m-am străduit să ocolesc subiectul, simt că trebuie să cedez și să aduc în discuție un alt substrat care se desprinde din film. Se pune întrebarea dacă numărul 93 este ales întâmplător sau nu. Cunoscând meticulozitatea și preocuparea aproape patologică a lui Kubrick de a nu lăsa nimic la voia întâmplării sunt mai mult decât tentat să spun că nu. Deci care este misterul acestui număr? De ce 93 de ani și nu 100? Răspunsul nu este unul științific întrucât, deși elementele chimice care stau la bază sunt reale, materialul radioactiv din film este pur fictiv. Așadar suntem nevoiți să ne îndreptăm atenția înspre o explicație care iese din standardele obișnuite și pe care o găsim în ezoterism. Nu aleg această cale de interpretare fiindcă așa mi se năzare, ci fiindcă este în acord cu viziunea lui Kubrick așa cum transpare ea din filmele lui, iar odată cu Eyes Wide Shut acest lucru devine evident.

În Thelema, filozofia ocultistă a lui Aleister Crowley (personaj care apare întruchipat și în Eyes Wide Shut), 93 are o încărcătură simbolică extrem de puternică. Numerologia lui semnifică principiile de bază ale sistemului fundamentat de Crowley în care alăturarea cuvintelor grecești thelema (voie, voință) și agape (iubire) dau ca rezultat numărul 93. Pe aceste coordonate intră în scenă doctorul Strangelove (același genial Peter Sellers, care aici interpretează trei roluri – președintele, savantul și pe acela al căpitanului Lionel Mandrake, care încearcă cu disperare să oprească planul dement al generalului Ripper). Acest savant țicnit, deși e un personaj aproape episodic care apare doar la final, este totodată și cel mai important. Nu întâmplător este și cel care dă titlul filmului fiindcă întreaga descifrare a problemei se află în mâinile lui (corect ar fi să spun în mâna lui, la singular). Acest doctor Strangelove este un om de știință nazist care vorbește o engleză cu puternic accent german și care, deducem noi, a fost „răpit” și adus de americani în SUA prin celebra operațiune Paperclip (agrafă de hârtie). Acest program întreprins de serviciile secrete americane după cel de-al doilea război mondial a constat în recrutarea a peste 1600 de savanți din Germania nazistă care să lucreze în slujba guvernului american, o figură proeminentă fiind Wernher von Braun.

Strangelove, deși a schimbat barca și acum lucrează pentru tabăra opusă, este în continuare tributar idealului nazist. Personajul își face apariția ieșind din umbră, într-un scaun cu rotile și ochelari fumurii pe nas, cu o figură de torționar schizofrenic. Destul de des, înflăcărarea care îl cuprinde pe măsură ce își expune teza este întreruptă de mâna sa dreaptă învelită într-o mănușă neagră. Mâna buclucașă pare că e o entitate separată, înzestrată cu propria voință (referință directă la Thelema) și care acționează independent de corpul lui: când și când execută salutul nazist sau încearcă să îl stranguleze pe doctor în timp ce vorbește. Totul capătă sens pe măsură ce savantul își expune planul diabolic de salvare a omenirii de la apocalipticul nor radioactiv. Doar că planul nu-i include decât pe cei aleși, pe elita conducătoare, pe rasa pură care trebuie să supraviețuiască. Planul include selecția unui număr restrâns de indivizi care vor locui în adăposturi subterane, iar înmulțirea lor se va face conform unui raport de zece femei la un bărbat pentru a spori șansele de repopulare într-un termen de douăzeci de ani. Cărui bărbat nu i-ar surâde un asemenea plan (desigur, cu condiția să facă parte dintre cei aleși)? Iată de ce Strangelove este mesagerul iubirii – o iubire stranie, ce-i drept, după cum sugerează și numele – în acest tablou sumbru. Dintr-o dată riscul declanșării device-ului apocaliptic începe să le surâdă celor prezenți, iar teama de bombă se transformă într-o dulce așteptare. De fapt, perspectivele planului doctorului sună atât de bine încât se produce miracolul vindecării paraliziei lui – oare fiindcă și el trebuie să treacă testul eugeniei, iar infirmitatea îl împiedică? Într-o exaltație frenetică, Strangelove se ridică din scaun și cu ultimele puteri exclamă celebra frază Mein Führer, I can walk! , pecetluind soarta omenirii.

Ca o paranteză trebuie să adaug că oamenii, cetățenii simpli, masele sunt total absente din decor. Pare că ei vor muri ca proștii (pardon de expresie) fără ca măcar să aibă habar ce i-a lovit. Din camera de război (war room) unde se întrunește această celulă de criză nu iese nicio știre în exterior. Totul începe și se termină în cercul restrâns al elitei, cu imaginea bombei în formă falică, o bombă care fecundează lumea spre distrugere totală, spre anihilare. Bomba pentru majoritatea înseamnă moarte, în vreme ce pentru un număr extrem de redus de oameni inițiați reprezintă salvarea și perpetuarea sistemului. Ca să închei în nota cinică a filmului voi zice că e bine când totul se termină cu bine și lucrurile decurg conform planului. Bun venit în lumea lui Dr. Strangelove!