POOR THINGS

Răul naşte rău

Yorgos Lanthimos și-a câștigat deja un renume printre autorii de filme și, putem spune, că e o voce aparte cu o marcă aparte. Cu alte cuvinte este destul de ușor să recunoști un film de-al lui Lanthimos datorită stilului absurd și fantastico-satirico-grotesco-lynchian prezent în mai toate creatiile de la Kynodontas încoace. Odată cu The Lobster, regizorul a trecut în sfera americană și a continuat cu The Killing of a Sacred Deer, Favorita (unde are a doua colaborare cu Rachel Weisz după rolul din Lobster și prima colaborare cu Emma Stone în distribuție alături de geniala Olivia Colman), iar acum cu Poor Things, poate cel mai grosier și greu de digerat dintre filme, dar totodata și cel mai subtil din alte puncte de vedere pe care le voi discuta în continuare.

În Poor Things, Emma Stone o interpretează pe Bella Baxter, o creație grotescă în esență, dar frumoasă la chip – un fel de experiment Frankestein de tip feminin al unui savant (Willem Dafoe în rolul lui Godwin Baxter) care, la rândul lui, poartă semnele și desfigurările experimentelor tatălui său. Plasat într-un trecut al, să-i zicem, epocii industriale post-iluministe, dar cu multe elemente SF, Poor Things este o radiografiere a prezentului.

După ce reușește să recupereze trupul unei sinucigașe însărcinate, savantul cu iz de Mengele – Godwin Baxter zis God – făurește o creatură după chipul și asemănarea sa. La fel ca în romanul lui Marry Shelley, trupul neînsuflețit al Bellei este readus la viață printr-un experiment neortodox în care God inserează creierul pruncului din pântecele Bellei în craniul femeii. Din acest moment, Bella devine o “sărmană creatură” cu trup de femeie în toată firea și creier de copil, fiind în același timp propria mamă și fiică. Oricât de sinistru ar părea, nu-i așa că seamănă puțin cu lumea din ziua de azi? Adulți cu mintea de copii, obsedați de satisfacții și plăcerea de moment, uitând de responsabilități și principii. Bella se comportă exact ca un copil, dar asta nu o împiedică să devină o atracție pentru bărbații care încep să roiască în jurul ei. Odată ce își descoperă sexualitatea, sărmana creatură pornește într-o aventură cu iz pornografic alături de Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo) în drumul descoperirii de sine. Bella vede lumea, începe să cunoască fel de fel de oameni, ajunge să se prostitueze pentru bani (și plăcere personală) și devine o ființă liberă care își ia viața în propriile mâini. Dar vestea bolii și a apropiatei morți a lui God (cred că lui Nietzche i-ar fi plăcut aluzia) o determină să își grăbească întoarcerea pentru a se reuni cu tatăl și creatorul ei înainte ca acesta să-și dea ultima suflare.

Moștenirea lui God trece acum la Bella, care își preia rolul fără ezitare și reușește primul experiment științific după metoda predecesorului ei. Fac o paranteză aici pentru că nu pot să ocolesc subiectul feminismului manifestat prin frumoasa cu creier de copil. Bella ține sus stindardul femeii ajunse la putere, după ce s-a prostituat destul și a acumulat cunoștințele necesare. Ea nu mai este neofitul de la începutul călătoriei pentru că a trecut prin etapa inițiatică și s-a iluminat prin cunoașterea empirică. Chiar și așa, fiindcă mintea ei este tabula rasa, decide să-și redescopere trecutul atunci când i se ivește ocazia neașteptată de a se întoarce la viața de dinainte. Însă descoperă rapid că soțul din viața anterioară este un bărbat abuziv și posesiv, fiind mai mult ca sigur motivul din spatele suicidului ei. Drept urmare îl pedepsește reducându-i mintea la cea de rumegător printr-un transplant cu creier de capră, pentru că nenorocitul își merită soarta.

Finalul filmului ne descoperă „frumusețile paradisiace” din grădina casei Baxter, unde Bella se desfată alături de Max MacCandles, proaspătul soț și fostul asistent al lui God, și de amanta cu idealuri socialiste, “salvată” din bordel, în vreme ce, printre arbuști și flori, animale fantastice cu corp de câine și cap de gâscă sau trup de om și creier de capră zburdă fericite. Imaginea asta m-a dus cu gândul la Grădina Plăcerilor a lui Hieronymus Bosch. De fapt toată estetica vizuală din film este tratată în această cheie, cu culori saturate, aproape violente (chiar și prima parte alb-negru din film are contraste puternice) care ne înfățișează o lume a „decadenței roz”.

Construit ca un Bildungsroman, filmul lui Lanthimos ne poartă într-o aventură fantasy, însă nu se oprește aici. Dincolo de „universul Disney” recunoaștem lumea de azi în lipsa moralității, a încurajării scandalosului și obscenului, care devin foarte atractive. Pe Bella nu o protejează nimeni cu atât mai mult cu cât dincolo de învelișul din carne, ea este un copil. Tatăl ei, suferind din pricina unei copilării monstruoase și a unui părinte abuziv care și-a sacrificat fiul pe altarul științei, o tratează pe Bella ca pe o creație experimentală de succes. Fiecare mișcare a ei, fiecare lucru nou pe care îl învață este notat în carnețel și asemuit cu propriul succes mai degrabă decât cu o performanță a Bellei. De fapt, putem spune că este o perpetuare a răului în familie prin moștenirea lăsată de către părinți copiilor. Nu pot să nu fac o comparație, și asta mai ales din pricina faptului că personajul lui Willem Dafoe nu e întâmplător ales, cu Dumnezeul creștin. Nu știu ce a intenționat Lanthimos aici, dacă este o satiră la adresa creștinismului sau nu, dar ce avem în Poor Things este definiția raiului pe pământ. Cum, potrivit credinței creștine, raiul pe pământul acesta nu este posibil, dar oamenii și-l doresc în forma asta, îl avem pe God Baxter, un magician în termeni populari, care se folosește de puterile pseudo-științei alchimice pentru a se juca cu viața și creația. Așa cum Dumnezeu creează în Biblie pe om și tot cosmosul într-o armonie, aici Baxter o face pe dos fiindcă ceea ce iese din laboratorul lui nu poate purta caracteristicile frumosului. De aici și trimiterea la Hieronymus Bosch, care a închipuit exact un paradis pământesc, unde viciul și carnalul iau locul virtuții. În aceeași ordine de idei, vedem cum omul decade de la statutul de persoană la cel de obiect – poor things.

Trebuie să mai amintesc și de aplecarea regizorului către momentele coregrafice în filmele sale. Lanthimos folosește atât în Kynodontas, cât și în celelalte filme vorbite în limba engleză, coregrafiile „stricate” cu o tentă de umor. Dansul și muzica sunt în esență ceva armonios, însă la Lanthimos devin o disonanță și un spectacol macabru. În The Lobster, oamenii dansează în pădure singuri, ascultând muzică la căști, total rupți de interacțiunea dintre ei; în Favorita avem momentul de dans baroc, care de la un punct încolo se dereglează, transformându-se în balet modern și improvizație de prost gust; în Poor Things Bella și Duncan execută un dans aritmic, care n-are nicio legătură cu muzica pe care o auzim, fiind mai mult o înșiruire de mișcări improvizate și o prosteală copilarească. Îmi place cum se folosește regizorul grec de momentele coregrafice pentru a puncta tema filmului și pentru a prelungi senzația de relații disfuncționale dintre oameni prin dans (dansul fiind prin definiție o însoțire).

Preocuparea lui Lanthimos pentru tema familiei moderne este dusă și mai departe în Poor Things. Dacă în celelalte filme se explora ideea relațiilor disfuncționale și a lipsei de iubire, de data aceasta ne confruntăm cu răul care se naște în familie și se preia ca moștenire. Dincolo de imagine (pentru că mare parte din film se bazează pe senzații vizuale puternice care ne fură ochii) rămân lucrurile care contează, care sunt motorul lăuntric al oricărui om (în mod ironic Bella a fost pusă în funcțiune prin acționarea unor motoare). Dar ce te faci când constructul pe care se bazează lumea ta este praf în ochi și valorile pe care se sprijină sunt șubrede? Pentru ca o astfel de lume să aibă sens este necesar ca imaginea să acopere conținutul (golit) ca să poată întreține iluzia fericirii. „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” – putem trage concluzia din tabloul de final, unde Bella împreună cu „cei dragi” se desfată în „Grădina Edenului”.