ANUL NOU CARE N-A FOST

Șase scurtmetraje în căutarea unui lungmetraj

Am așteptat acest film cu speranța că va aduce o gură de aer proaspăt pe scena filmului românesc, care de la an la an se scufundă tot mai mult în balast. Ei bine, n-a fost cazul. Filmul nu e groaznic, dar nici gură de aer proaspăt nu prea e și nu mă refer la tema comunistă care a prins aripi odată cu Noul val și care acum revine pe…val.

Anul Nou care n-a fost (premiat pentru Cel mai bun film în secțiunea Orizzonti la festivalul de la Veneția de anul acesta)este un colaj de șase povești care se întâmplă pe fondul izbucnirii Revoluției din ’89, însă la baza filmului stă de fapt scurtmetrajul Cadoul de Crăciun regizat de același Bogdan Mureșanu cu șase ani în urmă. Pe marginea acestui scurtmetraj, regizorul a bricolat încă 5 tablouri care au și nu prea legătură între ele și aici apare discrepanța dramaturgică. Poveștile sunt legate între ele prin faptul că se desfășoară în același interval de timp, altminteri la nivel narativ și conceptual fluiditatea nu există, oricât s-a chinuit autorul să ne demonstreze din montaj că personajele fac corp comun în film.

Dezvoltat pe un schelet tipic de serial, în care există mai multe personaje principale, fiecare cu povestea sa, care la un moment dat se întâlnesc pentru a completa firul narativ principal (lucru care aici nu se întâmplă), Anul Nou care n-a fost este un serial ratat din acest punct de vedere. Singura poveste care stă în picioare ca întreg din tot filmul este… Cadoul de Crăciun. Luate individual, cele șase tablouri ar putea funcționa într-un omnibus pe subiectul Revoluției, însă privite la pachet într-un lungmetraj, lucrurile nu prea se leagă. Pe de o parte, unele povești nu sunt suficient de puternice și de bine conturate ca să stea în picioare, iar pe de altă parte întâlnirea dintre personaje sau nu se produce, sau este superficial tratată pentru ca această construcție să aiba sens. Singura legatură mai solidă dintre două povești este cea de rudenie tată-fiu și mamă-fiu, însă nici asta nu are o relevanță prea mare în film. De ce spun asta? Fiindcă structura de scurtmetraj are limitele sale, iar una și cea mai importantă în cazul de față este constrângerea de durată. Într-un film scurt nu este timp pentru a dezvolta și a te adânci în subiect, în străfundurile personajelor, de aceea relațiile dintre ele tind să capete o notă schematică și atât. Altminteri, singurul instrument care îi aduce pe protagoniști împreuna este montajul, unde poveștile sunt intercalate la fel ca într-un serial.

Filmul se compune din ingredientele de bază ale anilor comunismului românesc: demolarea cartierului Uranus, fuga în străinatate, emisiunile patriotice, avortul și teama de Securitate. Subiectul în sine este ofertant, scenografia este impecabilă (cred că e unul din puținele filme românești unde nu am avut probleme legate de credibilitate pe plan temporal), dar execuția lasă de dorit. În primul rând distribuția actorilor nu e cea mai fericită. Unii din ei s-au ramolit interpretând același personaj în mai multe filme, și aici îmi vin în minte Iulian Postelnicu și Mihai Călin. Două roluri trase la indigo, Postelnicu interpretând un personaj asemănător în filmul lui Tudor Giurgiu Libertate, iar Mihai Călin – același tată îngrijorat pentru copilul rebel care sfidează sistemul – un personaj pe care îl regăsim și în Metronom. În al doilea rând, aglomerarea unor subiecte cu o așa încărcătura istorică și dramatică tinde să dea un aer de schiță imaginii de ansamblu. Înțeleg și chiar apreciez opțiunea de abordare cu umor a situației (până la urmă umorul i-a salvat de multe ori pe cei care au trăit anii grei ai comunismului), dar nu înțeleg autosuficiența și caracterul expeditiv. Ce-mi rezultă mie din asta este că Bogdan Mureșanu (care se află aici la filmul de debut!) încă nu a pătruns tainele lungmetrajului și din această cauză structura de șase scurtmetraje într-un singur film e o variantă safe.

Nu aș intra în detalii cu fiecare tablou în parte, nu-mi doresc să povestesc filmul, dar simt nevoia să spun că dacă n-ar fi fost montajul în paralel, povestea Florinei ca atare, actrița obligată contra voinței ei să ia parte în emisiunea Plugușorul patriotic, ori ar fi căzut la montaj, ori ar fi fost scurtată semnificativ. Este neclar de ce personajul, care are o problemă mult mai mare decât apariția în această emisiune, adoptă o atitudine dizidentă de om principial, ea fiind deja o persoană care a acceptat niște compromisuri. Aici apare o problemă de credibilitate în structura personajului, pe care nu știi de unde să îl iei, iar Nicoleta Hâncu e cam ștearsă în rolul actriței de la Nottara.

Altă greșeală mare, după mine, este folosirea arhivelor în film. Imaginile de arhivă au un impact mult mai puternic și mai visceral pentru că sunt pe bune. Acolo ai de-a face cu niște evenimente care s-au întâmplat, cu niște oameni care sunt surprinși în momente de sinceritate și de trăire adevărată, iar asta bate orice film. Alăturarea dintre imaginile de arhivă de la Revoluție și imaginile create din film, în 99% din cazuri vor trage filmul în jos. Și în niciun caz nu e de dorit ca după o secvență de imagini de arhivă să se revină la construcția din film, cu atât mai mult în cadrul de final.  

Totuși, ca să nu închei într-o notă pesimistă, vreau să subliniez că, având în vedere desfășurarea de forțe, subiectul cu tentă „de epocă” și faptul că e un film de debut, Anul Nou care n-a fost e un succes din acest punct de vedere. Chiar nu credeam că mai e posibil să văd în România un film de asemena amploare la nivel de producție cum este acesta. Asta nu poate decât să ne dea speranțe că e posibil ca filmul românesc să beneficieze de mijloacele necesare la momentul potrivit pentru a prinde din nou glas.