LA GRAZIA

Civilizația între resuscitare și eutanasiere

Fără îndoială că Paolo Sorrentino este un autor care gândește și se exprimă într-un limbaj vizual puternic impregnat de propria lui muzicalitate. Senzația care însoțește filmele lui este aceea de impresii senzoriale intense ridicate la standard de spectacol grandios, dar nu lipsite de nostalgie și alienare. Parcă întreaga esență a civilizației de care Italia contemporană se face moștenitoare se află păstrată astăzi în creuzetul lui Sorrentino. Prin La Grazia regizorul italian ne ia cu el într-o nouă călătorie în prezentul împovărat de trecut și de istorie, într-o îngânare continuă a paradoxurilor.

Ultimele luni din mandatul președintelui Mariano De Santis (Toni Servillo la a opta colaborare cu Sorrentino) îl pun față în față cu obligația asumării unor decizii legislative care îi trezesc o criză morală – grațierea unor criminali și legea eutanasiei. De Santis este un personaj înzestrat cu un acut simț al corectitudinii și dreptății, al echilibrului dobândit ca rezultat al experiențelor și anilor vieții, dar dincolo de costumul rigid și de protocoalele pe care funcția sa le exercită, se află un om fragil (în ciuda poreclei care i s-a dat, aceea de „Beton armat”), bântuit de propriul trecut și de regrete. Cu toate că fiica sa Dorotea (Anna Ferzetti) îi este alături atât din poziția de consilier prezidențial, cât și ca membru intim al familiei, De Santis este în esență un om singur și în permanent conflict interior. Contrastul dintre opulența exterioară și ruptura internă se face cunoscut prin decorul luxuriant al încăperilor palatului prezidențial prin care trecutul istoric vibrează și își pune amprenta; un spațiu a cărui încărcătură pare că îl strivește pe protagonist. În ciuda proporțiilor impunătoare, a obiectelor scumpe și a operelor de artă de o mare eleganță, încăperile rămân goale și încremenite în timp. Prezența umană austeră nu poate umple spațiul atât de bogat estetic și cultural.

Lecturat în această cheie, filmul capătă noi înțelesuri care ne duc dincolo de simpla dezbatere morală a chestiunii referitoare la eutanasie sau pardonarea unui criminal. Propun să facem un exercițiu de interpretare și să extrapolam conflictul la scara Istoriei. Vedem un șef de stat cramponat în propriul trecut și măcinat de anumite idei obsesive, care se află la confluența dintre resuscitarea trecutului sau adoptarea ideilor moderne – să le spunem progresiste. Dintre toate personajele din film el este singurul în contratimp, care păstrează reminiscențele unei societăți apuse. Până și instituția pontificală s-a acordat cerințelor actuale, sau cel puțin asta deducem din persoana papei întruchipată de un negru cu rasta și piercing în urechi, care conduce un motoscuter. Legea eutanasiei care prinde glas prin persoana fiicei adaugă o altă dimensiune conflictului dintre generații. Însă nu e doar ideea de generații cea care bântuie în film, ci mai degrabă cea de civilizații care își trăiesc ultimele clipe.

Acest conceput este cel mai bine ilustrat în secvența vizitei președintelui Portugaliei. Dincolo de faptul că secvența în sine este o dovadă de măiestrie în actul regizoral ca decupaj, ritm, mizanscenă și compoziție vizuală, ea exprimă într-o notă umoristică și plină de poezie ideea de civilizație extenuată, doborâtă de intemperiile timpului prezent. Dacă secole în urmă, vântul le-a suflat din pupa portughezilor în elanul de a se aventura în noi descoperiri geografice, acum vântul și furtuna venite pe neașteptate în timp ce înaltul oficial coboară din mașină, îl îngenunchează la propriu pe bietul președinte portughez, pe care oasele bătrâne nu-l mai ajută să țină piept condițiilor meteorologice. De Santis asistă încremenit cum covorul roșu luat pe sus de vânt îl trântește la pământ pe președintele Portugaliei și este imposibil să nu cugete în sinea lui că în locul omologului portughez ar putea fi chiar el.

Întreg filmul se află sub cupola istoriei, fie ea personală sau universală. Rezoluția finală în acest conflict se află în mâinile lui De Santis, care, pe de o parte, ca șef al statului poate decide sau nu în favoarea legii eutanasiei, iar pe de altă parte, ca un reprezentant de seamă al amintirii unei civilizații glorioase, dar de bună seamă aflate în moarte clinică, poate hotărî agonia ei mai departe sau încheierea ei prin curmarea suferinței. Traseul personajului lui Sorrentino este determinat de această oscilație. Întâmplările și întâlnirile pe care le are cu diverși oameni sunt o oglindire a problemei care îl preocupă.

Antitezele sunt prezente în film la tot pasul, fie că vorbim despre opoziția soț-soție, părinte-copil, nou-vechi, trecut-prezent cu ramificații în viitor, grațiere-condamnare sau moarte-viață și prind contur chiar și în alegerile muzicale pe care De Santis le face, încercând să împace preferințele pentru clasicism cu muzica rap. Imaginea cu președintele în costum și cravată fredonând versurile unei melodii ale rapperului Guè în sălile prețioase ale reședintei prezidențiale este de un absurd hilar și total nelalocul ei. De asemenea, cazul profesorului de istorie care și-a ucis soția bolnavă de Alzheimer și care așteaptă grațierea din partea președintelui devine cu atât mai relevant ca substrat în cadrul temei prin alăturarea celor două opoziții – consemnarea memoriei prin sarcina ce îi revine istoricului în contrast cu pierderea ei irecuperabilă cauzată de boală. Această crimă se poate traduce la nivel conceptual prin natura firească a Istoriei de anihilare a factorilor care se comportă aberant în propriul ei sistem de reguli. Cineva incapabil să diferențieze evenimentele în plan temporal reprezintă o eroare care trebuie eliminată din sistem; fapt care își găsește rezolvarea prin crima comisă de profesor. La rândul său, președintele este în măsură să hotărască dacă gestul profesorului merită sau nu achitarea. Aici, istoria personală și lupta lui De Santis de a se rupe definitv de lucrurile care îl țin ancorat în trecut vor lucra în defavoarea grațierii. Acest pas aduce cu sine, în mod firesc, și legiferarea eutanasierii, fiindcă o condamnare a istoriei care ne ține captivi fără sacrificarea ei nu ne poate elibera pe deplin – iată care găsesc eu că este semnificația acestui film.

Întrebarea adresată președintelui de către fiica lui – Ale cui sunt zilele noastre? – devine laitmotiv. Pesemne că omul în efortul disperat de a stăpâni moartea, viața, precum și destinul zilelor care i-au fost date este nevoit să apeleze la ultima variantă al cărei rezultat este creația sa în totalitate și pe care o poate manipula: legea dintr-un sistem politic. Cu toate că nici asta nu îl vindecă pe De Santis de patologiile sufletești de care suferă sau de regretele trecutului, ea vine ca soluție de compromis într-o lume care nu și-a găsit încă locul în istorie.