SILO

Din lumea lui Strangelove

Este imposibil să nu remarcăm o tendință atât în lumea filmelor, cât și a serialelor, care a prins contur de câțiva ani încoace. Nu mai încape îndoială că istoria se îndreaptă înspre un punct critic, posibil fără precedent, dat fiind avansul tehnologic și al autonomiei din ce în ce mai prezente a inteligenței artificiale, iar cinematografia are grijă să nu ocolească astfel de subiecte, ba din contră. În plus, pare că toată structura civilizației așa cum o cunoaștem astăzi se clatină sub conflictele recente, care spulberă mirajul. Ideile, altădată cosmetizate sub masca unor narațiuni menite a devia atenția către altceva și a îmbrăca totul în intenții nobile, astăzi se fac cunoscute fără perdea. Numai cine nu vrea nu pricepe.

În articolul despre Dr. Strangelove am menționat câteva poducții recente care captează zorii acestei schimbări în care a intrat omenirea. Genul S.F., acolo unde mintea creață nu o ia pe de lăturea, se dovedește a fi un excelent barometru pentru măsurarea predictibilității istoriei. Viitorul se compune din tendințele prezentului și tiparele trecutului, iar cine este atent la fenomenele curente și la cum se desfășoară jocul la nivel macro, își va putea face o imagine destul de fidelă despre viitor. Tocmai de aceea astăzi, scriitori ca Dostoievski, Thomas Mann, George Orwell, Aldous Huxley și alții ca ei, sunt atât de actuali. Predicțiile lor s-au dovedit a fi corecte vizavi de lumea în care trăim. Asta ne conduce inevitabil în peisajul cinema-ului la Stanley Kubrick, favoritul meu.

Silo, serialul produs de Apple TV – observăm cum atât Severance, cât și Silo, ambele produse de un gigant al tehnologiei mondiale abordează teme S.F., care nu sunt prea departe de realitate – preia ideea „salvatoare” din Dr. Strangelove și o așază la temelia narațiunii. După un cataclism nuclear despre care se cunoaște extrem de puțin, câteva zeci de mii de oameni locuiesc sub pământ într-un siloz, care-i protejează de exteriorul toxic. Singurul contact cu lumea de afară este un ecran, unde natura moartă la propriu le amintește permanent că Pământul este un mediu ostil vieții. Ierarhia în siloz este dispusă asemenea modelului castelor, unde castele sunt înlocuite de meserii, iar separarea dintre ele se resimte la nivel strucural – elita stă la etajele superioare, iar proletarii care fac muncile fizice, la etajele inferioare. Cele două clase sociale sunt despărțite de un lung șir de scări în spirală, ascensoarele lipsind cu desăvârșire, tocmai pentru a descuraja amestecarea claselor și izbucnirea răzmerițelor. În Silo avem de-a face cu un sistem perfect centralizat unde controlul asupra cetățenilor este total, de la istorie, informații, reproducere și până la modul de trai. Ca să fac o trimitere la romanul lui Huxley, voi spune iată cum arată „minunata lume nouă” a lui Strangelove!

Am să fac o scurtă trecere în revistă a acțiunii, fiindcă nu îmi propun să povestesc serialul (adaptat după trilogia lui Hugh Howley), lăsând spectatorilor curiozitatea de a descoperi ei înșiși povestea. Așadar, firul narativ o urmărește pe eroina Juliette (Rebecca Ferguson) de la departamentul inferior al mecanicii, care urcă pe rând treptele în ierarhie la poziția de detectiv, iar apoi la cea de primar. Scopul ei este acela de a descoperi adevărul despre siloz, despre structurile de putere care îi țin pe cetățeni într-o beznă vizavi de motivul real al acestei construcții artificiale și lumea de afară. Pe măsură ce misiunea ei ia amploare și devine incomodă pentru sistem, cetățenii de rangul doi se vor alia în jurul ei, ajungând o forță care amenință să distrugă ecosistemul. Pedeapsa pentru cei nesupuși este fie trimiterea la mine, unde moartea este lentă, fie exilarea afară din siloz, unde moartea este subită și inevitabilă datorită atmosferei irespirabile. Cei total ostili structurii silozului sunt trimiși afară „să curețe”, asta însemnând că odată ajunși în exterior șterg obiectivului camerei care înregistrează imaginea de afară, apoi la scurtă vreme cad fără suflare sub văzul tuturor. Acest spectacol macabru este redat pe ecranele gigantice din sălile de mese, astfel încât toată populația silozului asistă la eveniment în timp real.

N-am să merg mai departe cu relatarea narațiunii pentru că asta ar însemna să dezvălui prea mult. De asemenea nu-mi propun nici să mă aplec asupra construcției arcului narativ, a elementelor stilistice sau a celor care țin de construcția personajelor, întrucât la aceste capitole serialul urmează șabloanele clasice de storytelling, care nu se disting prin nimic deosebit. Spre deosebire de Severance, unde omiterea acestor elemente ar fi de-a dreptul impardonabilă, aici îmi voi permite această aroganță, neconsiderându-le ceva esențial. Desigur că Silo este un serial bine închegat la toate capitolele, dar nu se remarcă prin rafinamentul care există în Severance. Altul este motivul pentru care Silo este relevant și despre asta voi vorbi în paragrafele următoare.

Dincolo de faptul că abordează o temă care în ziua de azi nu mai poate fi pusă sub obroc, serialul are marele merit de a readuce în prim-plan una din cele mai faimoase metafore care va fi de-a pururi adevărată câtă vreme va exista omenire pe pământ. Este vorba despre Alegoria Peșterii din Republica lui Platon. Silo ilustrează toate etapele importante din peștera lui Platon, de la legarea prizonierilor captivi în fața unui perete pe care sunt proiectate niște umbre (aici reprezentat de ecranul din sala de mese, care este singurul contact cu exteriorul), la eliberarea unuia dintre prizonieri în lumea de afară și dobândirea cunoașterii care va rezulta din această experiență. Contrar alegoriei lui Platon, în Silo reîntoarcerea prizonierului eliberat care a dobândit informații vitale nu va fi ridiculizată de către ceilalți, ci va constitui certitudinea de care era nevoie pentru a răsturna ordinea impusă și a bătători calea către răspuns. Indiferent de puterea disproporționată cu care mașinăria controlului acționează asupra indivizilor, nevoia omului pentru adevăr este o forță mult superioară, care va spulbera orice tipar, oricât de bine pus la punct ar fi.

Aceasta merită să reținem din serial, anume că într-o lume care își îndreaptă toate eforturile spre eficiență, predictibilitate și șablonizare astfel încât să asigure perpetuarea status quo-ului, adevărul va fi mereu „virusul” sau anomalia pe care sistemul va fi incapabil să o prezică fiindcă nu face parte din structura sa internă. Adevărul este impredictibil și imprevizibil tocmai pentru că presupune punerea sub semnul întrebării a unei construcții care respinge orice factor care iese din tipar. Ceea ce se petrece în Silo cu Juliette și echipa sa este un fel de reverse engineering pentru a înțelege arhitectura internă a silozului și a motivului pentru care cândva, în trecut, o mână de oameni care constituie elita a decis că viitorul omenirii va fi sub pământ, într-un mediu artificial și ultra-controlat din toate punctele de vedere. Sezonul al treilea tocmai s-a încheiat, urmând ca următorul să fie probabil și cel care pune capăt seriei.