De la Tel Aviv pentru Gaza

Documentarul premiat și ovaționat anul acesta la Festivalul de Film de la Veneția a creat numeroase ecouri în spațiul public peste tot în lume. Este și firesc ținând seama de greutatea și gravitatea subiectului pe care îl aduce în prim-plan – expunerea mecanismelor militare și de telecomunicații ale armatei israeliene în războiul din Gaza. Documentarul semnat de Rachel Szor și Yuval Abraham pune pe tapet o temă care nu mai este de mult un tabu – exterminarea metodică a palestinienilor din Gaza sub pretextul atacurilor Hamas din octombrie 2023.

Ceea ce ne dezvăluie în plus filmul celor doi israelieni este stratificarea foarte bine pusă la punct a acestui sistem de luptă inegală în care civilii sunt măturați prin comenzi de la distanță fără urme de remușcare. Această procedură poartă denumirea de NAZA, un acronim eufemistic care indică numărul de victime colaterale estimate a fi ucise într-un atac aerian asupra clădirilor civile din Gaza. Dacă sistemul AI folosit în astfel de atacuri estimează grosso modo 20 de victime colaterale pentru anihilarea unui singur membru Hamas și comandații responsabili își dau consimțământul, atunci NAZA nu mai poate fi încadrat ca efect secundar, ci devine un scop în sine. Aceasta este ideea care răzbate din documentar, însă fără a fi forțată în vreun fel, ea se devoalează pas cu pas din interviurile și mărturiile celor 24 de soldați israelieni și ofițeri din serviciile secrete.

Este de la sine înțeles că realizarea acestor colecții de interviuri s-a făcut cu foarte multe limitări, dintre care cele mai însemnate sunt garantarea anonimatului persoanelor intervievate și lipsa accesului la sistemele de război descrise. Astfel, singurele dovezi pe care se bazează NAZA rămân cuvintele unor „umbre” pe acoperișul unei clădiri din centrul Tel Avivului în miez de noapte. Am să insist asupra acestui aspect, întrucât poate fi ușor trecut cu vederea sau fals încadrat de o impresie pripită într-un șablon de reportaj TV. De asemenea filmul în genere – un act cultural și artistic, în mod eronat deviat deseori spre divertisment – nu trebuie confundat cu metodologia științifică, și aceasta de multe ori fiind supusă și contorsionată ca să servească unui scop precis, prederminat. Ținând cont de restricțiile pe care cei doi regizori le-au întâmpinat, socotesc că forma în care se prezintă documentarul este cea mai fidelă variantă de expunere a subiectului extrem de riscant și controversat.

Rachel Szor și Yuval Abraham și-au asumat o structură rigidă și precisă, care funcționează ca o replicare la nivel stilistic a sistemului militar folosit în Gaza, ceea ce denotă o înțelegere și aprofundare intrinsecă, nicidecum o construcție care s-a născut din compromis. Cei doi au operat la nivel estetic, ținând seama de restricțiile fără de care acest film nu ar fi fost posibil, cu tiparele sistemului de atac folosit de forțele israeliene, lăsând realitatea să dicteze forma cinematografică. Din acest considerent, alegerea de a filma exclusiv noaptea rimează cu strategia de atac asupra populației din Gaza, care se desfășoară de asemenea pe timpul nopții, de la distanță, prin intermediul sistemului Lavender, când persoanele vizate sunt neînarmate, alături de familie, în casele lor. Aparatul de filmat are un dublu rol – de observator al orașului-personaj dintr-un punct fix de pe acoperișul clădirii și de spion, imitând caracteristicile modelului AI infiltrat în rețeaua de telecomunicații prin care serviciile secrete israeliene spionează civilii din Gaza. Diferența dintre cele două „modele” este că cel al lui Szor și Abraham nu produce victime și nu este nici pe departe la fel de invaziv. Cu toate că și el pătrunde de la distanță într-o manieră mai mult voyeuristică prin ferestre în casele oamenilor, identitatea celor „urmăriți” rămâne protejată fără a expune chipuri sau nume.

Pe fundalul dihotomic audiovizual se naște un paralelism între imagine și cuvânt, între trecut și prezent prin utilizarea materialelor de arhivă, unde sugestia completează la nivelul imaginației ceea ce în film nu ni se arată – atacul asupra clădirilor civile. Întreg documentarul este structurat pe acest joc paradoxal și cinic care oglindește cele două lumi despărțite de-a lungul aceleiași coaste de o distanță de 60 km. Într-o parte clădirile (împreună cu viețile aferente) sunt distruse sistematic pentru ca populația rămasă fără cămin să nu mai aibă motiv să se întoarcă și pentru a rescrie istoria unui spațiu, în vreme ce dincoace blocurile aflate în construcție ne duc cu gândul la o populație care se mărește și are nevoie de spații pentru locuințe. Acest balet vizual fin contrastează puternic cu declarațiile celor 24 de cadre militare, care descriu într-un mod degajat atrocități greu de digerat, care depășesc cu mult orice informații disponibile în presă și bat orice imaginație. Tocmai asta face ca documentarul să fie extrem de bine dozat, așa încât secvența din încheiere (singura filmată pe timp de zi) cu bărbatul palestinian căutându-și disperat soția și copiii printre dărâmături să rămână imaginea vie a tuturor nenorocilor despre care s-a tot vorbit. La lumina zilei efectele din timpul atacurilor nocturne devin vizibile, iar expresia este una de groază. Dacă aveam parte de acest tip de imagini cu impact zguduitor de mai multe ori pe parcursul filmului, rezultatul nu ar fi fost același. Cei doi regizor au demonstrat că stăpânesc limbajul cinematografic suficient de bine încât să știe cum, când și cât trebuie să arăți astfel încât construcția să se păstreze nealterată de la început până la final. În cazul de față o singură dată este suficient, este fix cât trebuie. Asta înseamnă să faci mult cu puțin, să sugerezi în loc să fii explicit și să tratezi spectatorul ca pe un individ capabil să judece singur.

NAZA este un documentar necesar care reușește să nu cadă pradă instrumentalizării propagandistice și a discursului ideologic. Cuvintele rostite aici nu sunt de prisos; ele acționează la fel ca mecanismul pe care îl descriu: rece, distant, eficient și lipsit judecăți morale. Adevărul se află în înțelesul care se desprinde din vorbe, nicidecum în emoția care nu le însoțește, în pauzele lungi de după o întrebare, în concluziile formulate eufemistic ca „misiune îndeplinită” pentru ca cei care le execută să poată dormi liniștiți, la adăpost de consecințele pe care conștiința umană le produce atunci când este lăsată să se exprime. În urma răsunetului pe care acest film l-a avut, Rachel Szor și Yuval Abraham au devenit ținte legitime ale sistemului politic din Israel, fiind amenințați chiar cu retragerea cetățeniei de către autorități. Conform ultimelor informații, cei doi se află încă în afara granițelor statului și așteaptă momentul când pot reveni în țară.